Visele Tarotului. Arcana Majoră. Nebunul

L-am zărit cu coada ochiului de-abia mijit cu mult înainte de a-l vedea. L-am visat coșmărește cu mult înainte de a afla despre somnul ca odihnă. De priceput, mă întreb adeseori dacă l-am priceput vreodată.

Ochii negri, de nepătruns ca spațiul dintre stele, te căutau adânc, sub carapacea despre care nu știai încă nimic. Îl așteptam, cred, la marginea unei prăpăstii cu câinele cărunt agățându-i-se de pantaloni, cu o desagă pe spate și o botă înflorită în mână. S-a ivit la intrarea într-o răscruce, cu o geantă plină de cărți, cu o nuia arcuită în priviri și cu buzele strânse oricând gata să zâmbească. Scurt, să zâmbească scurt, în timp ce se legăna nervos de pe un picior pe altul, dând din cap a cumpănire, cântărindu-te cu spațiul acela negru din priviri, fremătător, ca o spumă nedefinită, neînțeleasă și gata, în orice moment, să zămislească.

Am încercat să-l momesc cât mai aproape de mine, să mă prefac că îi cunosc jocul, să-l aduc înspre fricile mele cu curajul celui care nu are nimic de pierdut. A înțeles imediat că mugurii din fața lui recită din memoria altor flori doar despre adieri primăvăratice, se scaldă în brizele dimineții cu nonșalanța tinereții și adulmecă nectarul dimprejur sperând că lumina favorabilă a zilei îi va spori rodul înainte de vreme.

L-am întâlnit de multe ori în piață, jucându-și rolul cu măștile adevărului purtate pe rând prin mințile spălate de certitudini ale mesenilor, târgoveților sau ale trecătorilor curioși. L-am urmărit nu o dată până în crângul unde se retrăgea deseori, pe coama dealului cu flori. În jurul lui creșteau vlăstare puternice din specii trainice, pomi fructiferi cu poama dulce-acrișoară, viță de vie contorsionată pe araci nisipii și mustind visele vinului din amurg. Le vorbea fiecăruia limba, cea de nuc taninos, cea de salcie înlăcrimată sau de pin țepos însetat de gustul luminii de prânz.

L-am rugat să-mi asculte tăcerea. Mi-a răspuns într-o doară, pe limba lui tăioasă și cu zâmbetul scurt. În vocea lui licărea o nădejde, am simțit-o mult prea târziu, a celui care adună speranțele tuturor celor dispuși să-și înceapă cu adevărat începutul și să-și urmeze nebunia adevărului. Ochii lui se transformaseră în priviri aspre care se încolăceau în jurul cuvintelor, nu era loc de ezitări, de frici, de iluzii. M-a povățuit să încremenesc cât pot de repede și să-mi arunc privirea verde în spate, acolo unde viața trecuse, să îmi fac sabie din osul frunții și să o ascut între dinți, stropind-o cu lacrimile neputinței. Să despic apoi vrerea în două, din una să hrănesc Leviatanul din adâncuri, iar cu cealaltă să dau hrană aripilor de fluture. Apoi voi înțelege, poate, jocul cu arcane minore și majore. Cărțile nu sunt încă făcute, mi-a zâmbit scurt. Dar cum am să știu să fac asta? l-am întrebat cu glasul neînceput din care lipseau toate consoanele.

Timpul îl căutase între timp. Eu am rămas acolo, la poalele dealului cu flori, încremenit și verde, cu privirea pierdută în păienjenișul zilei, amurgindu-mă cu întrebări despre soarta jocului, despre cărțile din geanta nebunului și despre timpul dintre timpuri.