Singurătatea păianjenului

… atunci cind iti petreci timpul dintre clipe pregatindu-ne de drum, doar ca sa constati ca atunci cind esti gata, drumul plecase…

stai pentru o clipa, cu rasuflarea taiata, in fata usii, incadrat de tocul scrijelit ca de o rama dintr-o fotografie facuta tie insuti de ochiul cu care iti privesti trecutul, apoi te intorci…

dai nas in nas cu speranta din clipa care tocmai s-a strecurat pe linga tine, te privesti dinspre dezamagire spre iluzie, apoi inchisi usa in spatele tau si oftezi…

te asezi pe scaunul din care ai gindit plecarea de atitea ori, te lasi cu un rasuflat peste umbra avintului din hotarirea ce tocmai s-a prabusit si incepi sa te desfaci la sireturi.

gindurile alterneaza de la scormonirea dupa scuze la iluzia convingerii ca totul se intimpla cu un scop si spre binele tau. apoi te trezesti ca arunci cu bocancii in pisica.

e de ajuns sa te abata de la ginduri si sa te miri cu un capat de minte ca nu ai auzit nicun mieunat. te reintorci la tine insuti cu un zimbet acru pe care il lipesti cu saliva sub tablia scaunului: nu ai avut niciodata pisica.

din spatele scenei luminile amurgului dau de mincare la gaini. pasul urmator al mintii nu te mai ingrijoreaza, toata viata ai avut oroare de oratanii, si-ti lasi astfel sufletul sa se sprijine in tihna cu coatele pe masa golita de grijile zilei.

te uiti in jur si te vezi robotind inainte de plecarea irosita. iei lucrurile dintr-o parte si le asezi, grijuliu in cealalta parte, stiind de atitea vieti ca fiecare lucru are o parte in care se afla si una in care ar trebui sa se afle.

foarte rar cele doua parti coincid. poate doar atunci cind devii drum sau cind intelegi ca drumul nu are sa mai vina niciodata pina la usa ta.

cind te nasti cu teama de calatorie, ochiul interior preia controlul vederii si un paianjen iscusit, maestreste urzeli de lumi nascocite unde, la fiecare ciclu al vremii, isi depune ouale uscate, asteptind ivirea pripita de cosmogonii imaginare.

te poposesti in intimplator ca o haina aruncata pe un spatar, te joci cu degetele in fata lampii de la veioza in timp ce ochii morti, iscusit tatuati pe pleoapele inchise, cauta intelesuri proiectate pe peretele scorojit.

un timp te bucuri ca fiecare forma neagra da un contur pe agonia nemiscata a zugravelii, incepi sa dai crezare paianjenului lauz si il hranesti cu iluzia ca ochiul inchis spre lume ii va oferi adapost si confort in lucrarea zamislirii de pui.

incepi sa observi, sa speri, sa te ingrjorezi de fiecare ou uscat lasat in devalmasie de paianjenul iscusit, in timp ce in afara cadrului se fac pregatiri pentru scena urmatoare.

ca intr-un spectacol in care te-ai trezit dupa ce ai lipsit de la toate repetitiile, replicile vietii se scriu singure si nu apuci sa le gasesti intelesul de grabite ce sunt. ingramadindu-se toate in culise, chicotesc de acolo la neindeminarea cu care iti irosesti timpul in cautare de fragede fapturi inchipuite.

paianjenul din spatele ochilor intredeschisi cotrobaie prin maruntaiele asteptarii tale, depunindu-si ouale la fiecare intersectie de ginduri confuze. lumina viscoasa a toamnei amurgite iti deschide pleoapa cu pleoapa, clipa de clipa, oftindu-ti brizele reci inspre pupilele plinse de nesomn.

pe nesimtite, ca o licarire dinspre cometa fricoasa ce ne rateaza de fiecare data, lumina serii iti intra prin ochii mijiti si inunda spatiul duhnind a resturi de vise rastalmacite.

fiecare vis se stringe in el insusi, mai multe vise se ridica pe picioarele uscative si, mormaind inclestate unele in altele, se pituleaza in colturile ramase intunecate. ramin citeva idei adormite bustean, lumina lumii nu mai are niciun efect asupra lor. idei imbatrinite, dormind fara vise, tolanite sub pinzele paianjenului grabit sa-si ascunda ouale de lumina iscoditoare ce pune acum stapinire pe toata invalmaseala adorminda.

pentru o clipa eziti nehotarit. sa deschizi larg ochii spre lumina sireata ce se unduieste ca un corpuscul prins pe picior gresit, facindu-ti ocheade pe la colturile ochilor tai intorsi pe dos sau sa te incapatinezi a sta la pinda in asteptarea primelor semne de viata dinspre ouale atirnind de pinzele paianjenului obosit?

raspunsul se aude ca doua batai in usa inchisa de la ultima dezamagire. dupa un timp strecurat abil intre doua clipe rebele iti dai seama ca sunt chiar doua batai in usa inchisa.

inchizi repede ochii ca pe un cufar petecit cu sperante nedesfacute si te repezi descult si cu parul vilvoi spre usa cu rama scorojita.

lumina orbitoare de afara iti arde fricile si prin vapaile ochilor care se mijesc inspre intrare deslusesti o umbra ce se intinde usor peste umbra ta. o iei de mina, ii zimbesti putin incurcat si cu pasi desculti iesiti amindoi, umbra peste umbra in lumina care va invaluie din toate partile.

arunci o privire in spate unde un batrin cu bocancii rupti toarna lapte intr-o ulcica crapata de lemn, o aseaza pe dusumeaua murdara si se uita cum din toate partile mii de paianjeni mici, unii curcubedii si zglobii, altii negri si ponositi, de-abia tirindu-si piciorusele uscative, se reped spre laptele cald.

umbra umbrei incepe sa-i sopteasca versuri dintr-un poem pe care se vor pregati sa-l traiasca, despre fluturi cu aripi multiple adapostiti de toropeala si de viforul vietii in teseracte de cristal, de grija fata de florile ce, uite, rasar la tot pasul si cu siguranta de acum inainte vor trebui sa le dezmierde, sa le tina inflorite si sa le daruiasca la primenire fluturilor din vesnicia spre care s-au asezat de-acum la drum.