Sertarul cu cărămizi

Sertarul, locul de refugiu la trecerea de la minele altora la minele nesigur. Începusem să-mi depozitez accesul la fricile viitoare în sertarul biroului. Nu-mi aduc aminte dacă, odată urcat pe scaun, ajungeam cu picioarele pe covor sau dacă, încă de pe atunci pluteam între ”a fi într-un fel” și ”a fi la fel”.

Copiii, apoi oamenii, după părerea mea de atunci, ființe inabordabile și persistente din care au plecat copiii, aveau birouri. Birouri cu sertare. Acolo își țineau, probabil, fiecare dintre ei fricile, uneltele, armele sau doar lucrurile care, convenabil, nu mai încăpeau la vedere.

În sertarul meu stăteau cărămizi. Le pusese acolo, la început, mama, spunându-mi ca ele îmi vor clădi viitorul, că fără ele voi trece degeaba prin viață și că, fără ajutorul lor, nimeni nu poate să construiască ceva durabil în el însuși sau pentru cei dragi din jur.

Îl deschideam aproape întotdeauna în pauza dintre viețile mele, aproape zilnic, pios și captivat de culorile lor schimbătoare. Îmi treceam degetele firave peste ele, uneori le scoteam la vedere, le așezam pe fața tremurătoare a biroului meu lucios și le deschideam ușor. Deslușeam în interiorul lor semne scrijelite uniform, înlănțuiri de forme negre care spărgeau monotonia albului din spatele lor. Erau așezate cuminți, ordonate pe rânduri, umpleau spațiul de sus până jos și aveau chiar și miros, o aromă diferită, despre care aerul din jurul meu nu-mi spusese până atunci nimic.

Am învățat să citesc înainte de a merge la școală, eram, cum se spunea pe vremea aceea de neînțeles pentru mine, pregătit să încep viața. Cărămizile se schimbau destul de des în măruntaiele biroului meu, semnele scrijelite își lăsau aromele atât de diverse undeva în spatele ochilor și viața mă purta pe brațe alergând dinspre mine spre cei care alergau de ei înșiși.

Aveau și ei birouri, cei pe care i-am întâlnit aveau birouri, unele mai mari, altele mai mici, unele din lemn masiv, încrustate cu forme despre care trebuia să-mi formez o părere, altele din fier forjat acoperite cu sticlă, sub care vegheau clipele înghețate ale celor dragi sau admirați, parcă surprinși de o neanunțată glaciațiune sub oglinda rece a vieții.

Nu știam nimic despre cărămizile lor, așteptam cu nerăbdare să le scoată la vedere, să le împărtășească precum grijile, să le dăruiască nepriceperii mele, să accepte neînțelegerea din cărămizile mele.

Mirosul ademenitor, foșnetul răscolirii și armonia culorilor de pe copertele groase și calde mi-au ținut iernile aproape, verile mă mângâiau la umbra răcoroasă a semnelor ce dansau febril înaintea ochilor închiși dansul morții clipelor ce au trecut, ritualul descuamării de mine însumi, acoperirea frăgezimii de crusta protectoare a lutului ce zidește.

Sertarul ticsit zâmbea cuminte la trecerea mâinilor mele flămânde pe acolo, respira greu, ca un bunic istovit biruind nămețile cu nepotul pe umeri, mă urma peste tot, umbră a culorilor ascunse de strălucirea curcubeului orbitor.

Cărămizile ajungeau în fundul sertarului din depărtări despre care nu știam nimic, într-un fel despre care nu m-am întrebat niciodată, stăteam la pândă încremenit cu ochii în lumile lor orizontale și aliniate, așteptam vânatul să sară în fața fricii mele oarbe și astfel, murindu-se, să mă facă viu, crescut și încrezător.

Continente îndepărtate își trimiteau solii cu jertfa arsă la poalele așteptărilor mele, sfaturile despre cumințenia crudă a ordinii se amestecau cu plăcerile scrâșnite printre dinții parfumați ai serilor dulci. Lumina orbitoare a depunerii de sine pe altarul garantatului mă ținea treaz până la crepusculul moale și plăcut al ocheadelor fierbinți. Cădeam pradă gustului de nou, mirosului învăluitor al nuanțelor dintre certitudini, mă înfruptam hulpav și stângaci din carnea uscată a sistemelor de valori, intuind cu fiecare fibră transpirată că adevărul e mai aproape cu fiecare cărămidă zidită cât mai aproape de mine.

Închipuirile mele se visau între ele cu ochii deschiși, binele ieșea întotdeauna la suprafață rânjind, doar pentru a se vedea împresurat din toate părțile de un bine strâmb, necesar și compensator. În spațiul alb, rămas între rânduri, Răul chicotea răbdător în așteptarea următoarei cărămizi.

Cuceritori sau cuceriți, doritori sau doriți, convingători sau convinși umpleau sertarul zi de zi, an de an, secol după secol. Cărămizile atârnau de-acum greu pe balanța unde grijile și fricile păcăleau zilnic bunătatea necruțătoare a gravității constante.

Veneau tot mai des vești despre cei care au reușit să spargă aproape toate cărămizile, să le facă inutile, doar praf în ochii diletanților, să acuze zidirea ca pe o formă de închistare, de renunțare, de părăsire a frontului vieții. De miliarde de ani pământul amestecă apa și focul ademenește aerul, dar doar în ultimele clipe ale Universului au reușit ”diletanții” să făurească lutul ce ascunde cuvântul, singura ascundere care se revelează prin multiplicare.

Din sertarul meu îmi încropesc prin poticniri zidirea. A pus-o acolo, de la începuturi, tata, construindu-se pe sine ca pildă și dovadă vie că zidirea e făgașul cel mai aproape de certitudine, ca încununare a mănunchiului viu de nuanțe numită viață.

De la o vreme stau la biroul meu cu sertarele pline de lut și privesc în jos. Nu știu dacă acolo e felul meu sau felul altora, dar văd cu ochii obosiți, ca printr-o ceață surdă, că încă nu ajung cu picioarele pe covor.