Poveste de dragoste

”Ți-am pus iubirea la dospit”, mi-ai șoptit mușcând din cerul indigo, mai dinspre răsărit, de-acolo de unde se ascundea îndoiala. Erai cu buzele vinete de plăcere, iar dinții albi, pătați cu spuma norilor, îți sclipeau pe bolta încărcată de nepăsare.

Era pe vremea când căutam vise prin iarbă cu care să acopăr petele de cer lăsate în paragină după fiecare mușcătură de-a ta. Îmi venea să-ți cer socoteală, acolo pe loc, la capătul zilelor care se încăpățânau să se îngrămădească una într-alta fără să lase niciun pic de loc nopților. Erau doar zile, cu lumini decolorate de atâta așteptare, forfotind de la un capăt al drumului pe marginea căruia te așteptam până la celălalt capăt despre care nu aveam atunci timp și pricepere să mă ocup.

Dacă aș fi știut că așteptarea e doar amânarea destinului, te-aș fi cules din mintea mea cu mult înainte de pârg, aș fi crezut că lucrurile au felul lor nătâng, dar dulce de-a se așeza în fire și ne-am fi ocupat amândoi de viețuire ca orice alergător însetat de primprejur.

Nu ți-am putut nega zâmbetul, visul tău scurs de pe pleoapa jucăușă l-am prins în căușul palmei și l-am dus la ureche. Așa a început povestea, printr-o ascultare de vis proaspăt plâns. De la început între noi au crescut sunete mute, le prindeam cum prind orbii fluturi, doar mângâindu-le calea petrecută și, adulmecându-le zborul, le sorbeam direct în plămâni, în alveolele vișinii. Acolo, fiecare sunet înmugurea și creștea tot mai suav cu fiecare inspirație. Pe vremea aceea doar inspiram și ne hrăneam sunetele adăpostite de răul zilelor în piepturile noastre tot mai îmbobocite.

Au trecut zilele în stoluri, noi ne germinam muzica iubirii inspirate și nopțile începuseră să se teamă că nu vor mai face niciodată parte din povestea noastră. Într-un târziu, odată cu primele respirații, ne-au ieșit pe gură aburii cuvintelor, bruma de speranță că rodul inspirațiilor noastre aveau să ne dea, odată și odată, darul vorbirii. Ne întrebam din priviri, de ceva vreme, cât timp vom sta contopiți în nemișcarea tăcerii, admirându-ne doar.

Cuvintele au prins cheag, fuioare de ceață s-au strâns în jurul cristalelor visate zi de zi și, prinse în jocul atracției universale, au început să prindă glas. La început a fost sunetul fierbinte al zâmbetului tău, apoi vibrația înlăcrimată a oftatului meu și, încetul cu încetul, ne-am trezit gângurindu-ne visele la gura peșterii în care umbrele noastre încă se încălzeau la focul iubirii fără glas.

Lumea creștea în jurul nostru ziduri de îndoială, fortărețe cu creneluri împânzite de frici, ne aducea ofrandă temeri poleite cu vorbe ascuțite din care noi nu înțelegeam nimic, ne ridicam să o întâmpinăm cu zâmbetele noastre încă fierbinți și să îi mulțumim pentru tot, dar lumea fugea înapoi grăbită, eliptic și condescendent, ca un traseu al bumerangului care nu și-a atins ținta.

Orice ratare ne întrista creșterea, iar suferința din jur ne acoperea trupurile moi cu crusta rece a pielii palide. Așa întrupați am devenit conștienți că suferința lasă în sufletul fiecăruia dintre noi o aromă diferită. Suferința mea era a nepriceperii, a necuprinderii, a nerostului. Pe când suferința ta era a neputinței, a necugetării, a neîndoielii. Eu mă suspectam de nerozia căderii, stând pitulat la poalele dealului incapabil să îl privesc în ochi. Tu însă te încăpățânai să uiți basmele prometeice și urcai spre lumină, la braț cu speranța.

Atunci mi-a apărut in minte primul strigăt, prima nevoie, prima frică. A pierderii tale din mine. Văzusem că putem trăi in două trupuri, al tău glorios și peren, al meu biciuit de goluri care forfoteau nehotărâte unde să-și găsească locul. Dar mie îmi lipsea priceperea de a vedea cu ochii trupului meu, de a simți cu buzele feței mele alte gusturi decât cel lăsat pe fugă de buzele tale. Nu știam să gândesc în afara spațiului umplut de timpul tău. Iar timpul tău se împărțea între răsfățul de scurtă durată al priceperilor, umplerea spațiilor descoperite ca limite ale necesarului și, în fine, rostuirea a tot ce găsiseși tu demn de luat în seamă. Cu alte cuvinte, îmi trăiai soluțiile suferințelor mele.

Tot tu ai fost cea care a înțeles tânguirea strigătului meu mut, tot tu ai venit cu vorba blândă a dresului și eu, încrezător în tine, golindu-mă de mine, te-am primit ca parte a părților mele. Ai luat înțelegătoare, zâmbitoare, maternă și ușor ironică partea mea cea mai grea, ai ridicat-o ca pe un fulg încă nenins și ai alăturat-o părților tale. Femeia din mine creștea acum păzind bucățile din bărbatul rămas, îngrijindu-i rănile, sărutându-i cicatricile, adormindu-i visele. Eu mă uitam înspre noi și te vedeam acum venind din toate direcțiile, azi ușor grăbită și distrată, mâine nonșalantă și distinsă, în fiecare zi trecând peste pragul vieții înspre o nouă definire a rostului.

Te întrebam câteodată despre cel care plecase din mine, dacă te bântuie la fel și pe tine, dacă te uită vreodată la trecerea prin zi, dacă te-ai obișnuit cu toanele lui de fragment de om fără cap și fără coadă. Aș fi vrut să înțelegi că nu puteam eu, cel rămas în mine să caut spre celălalt cu atâta pricepere cu cât ne rânduiai tu viața.

Am îmblânzit treptat și nopțile, care se furișau de-acum timide sub acoperămintele noastre, îmbiindu-ne mângâierile. Ne așezam pe înserat la împletit poeme, descifrasem versul ca pe o ascundere în firesc și ne hrăneam trupurile cu nectarul dulce-acrișor al scrisului. Așa am zămislit limbile, la început alcătuiri reci de sunete rămase in rod de la prima germinare, încălzite apoi la focul ce ne urma de-acum peste tot, coapte sub privirile tale atente până plezneau peste trupurile noastre uimite. Le adunam în căușul palmelor, făceam grămăjoare cristalizate pe care tu le aranjai frumos după regulile care te făceau fericită, mi le dictai apoi pe tonalități diferite și ne bucuram în zori de o nouă gramatică a iubirii.

O dată, târziu, după veacuri de făurit lexicoane, mi-ai reproșat că relativitatea lingvistică ți-a afectat memoria, mă acuzai de lucruri care știai prea bine că nu aveau cum să se întâmple, te plângeai că până și mirosul ți se alterase de la conjugările atâtor înțelesuri, ai început să vorbești în somn acuzându-mă că nu țin pasul cu morfologiile de peste zi, că nu știu să discern între sintaxele eficiente și cele desuete, în fine, te-ai hotărât de una singură să împarți limbile în moarte și vii.

În fiecare dimineață separam înțelesurile adevărate de cele înșelătoare, disecam expresiile în felii cu nuanțe asemănătoare, comparam genurile și muzicalitatea lor, catalogând tipologii mai mult după bunul tău plac. Descoperisem nuanțele, trecerea de la eul tău la sinele nostru, am separat, alternându-le, zilele și nopțile, unindu-le în cele din urmă cu serile ostenite și zorii încărcați de speranță.

Am început așadar să avem vieți. Rutine. Speranțe. Idealuri. Pe nesimțite am dat naștere pluralului. Am ajuns să ne privim unul pe celălalt, față către față, ochiul tău drept în ochiul meu stâng, o simetrie ușor dureroasă. Creșterea noastră a devenit multi-dimensională, vectorii pe care te înălțai tu se orientau deseori către alte direcții decât grijile mele. Și a venit într-un târziu vremea rodului, vremea multiplicării, anotimpul dospirii, cum tot tu l-ai numit, mângâindu-mă tandru pe oboselile triste.

M-ai făcut să înțeleg că doar polaritatea rodește, rareori pomul și omul singuratic, că drumurile au bifurcații unde libertatea ne adulmecă fricile și că fiecare pas alături de tine naște în noi speranțe.

A venit cu bine, cu bucurie, cu dulcele-acrișor al nectarului, a crescut din noi, din tinele bântuit de minele cel cu toane, din minele atât de îmbogățit de femeia care a descoperit rostul. Rodul, rostul scurgerii timpului printre crevasele spațiului.

”Ți-am pus iubirea la dospit”, mi-ai șoptit mușcând din cerul indigo, mai dinspre apus, de-acolo de unde se hrănea speranța. Erai cu buzele vinete de plăcere, iar dinții albi, pătați cu spuma norilor, îți sclipeau pe bolta încărcată de iubire.