Orașul cu miros de lavandă

”Pentru noi, cititorii, scriitorii sunt o sectă care, ca orice sectă, înlocuiește realitatea cu un ritual.” Zorin Diaconescu – Elogiu

Parcul din mijlocul orașului aduna aproape zilnic oameni de toate vârstele, de la copiii cu privirile mereu îndreptate spre ceilalți, la bătrânii care, privindu-se în ceilalți, descopereau, uneori cu mâhnire, alteori cu ascunsă bucurie, că ceea ce adunaseră până în amurgul vieții le dădea încă dreptul să zâmbească.

Se adunau pe rând pe băncile lustruite, își dădeau unii altora binețe și urmăreau plini de o cumpătare pe care numai împăcarea cu neașteptatul ți-o poate da, jocurile vârstelor din fața ochilor obosiți.

Parcul violet mirosea a lavandă, a curățenie cuminte și a speranță. De mult timp, cei care veneau să se odihnească, să se privească sau doar să împărtășească pe tăcute o temere sau mai multe, duceau la plecare mirosul curat peste toate străzile orașului, prin curți si apoi îl închideau în rotocoale incolore în camerele lor singuratice.

Nimic din toate acestea nu trecea însă prin mintea puștiului încruntat care, suspinând la intrarea în parc, se așeză timid pe o bancă. Suficient de departe de jocurile zglobii ale celorlalți copii și de grijile împărtășite ale celor mari, dar, după cum tocmai observase, prea aproape de bătrânul care stătea la celălalt capăt al băncii și își privea cu o neobișnuită atenție mâinile.

După o clipă i se păruse că bătrânul ridică ușor mâinile într-un gest care îl făcuse pe băiat să-și oprească pentru un moment gândurile și să-l privească mai atent. O mână subțire cu degete firave și ostenite se ridică deasupra celeilalte, poposind o clipă suspendată la nivelul ochilor, apoi coborî la fel de diafan, în timp ce cealaltă mână se ridică acum luându-i locul.

Era ca și cum bătrânul ținea în aer neobișnuit de delicat o felie de pâine într-o mână și cu cealaltă o ungea cu cuțitul de sus în jos, apoi schimba gestul în partea opusă. Nu înțelegea de ce îi trecuse lui una ca asta prin minte, doar nu era vorba de nicio pâine sau cuțit. Mai degrabă un dans al mâinilor sau un gest al rugăciunii ce curge, gândise o clipă mai târziu, văzându-l cum continuă ridicarea și coborârea alternativă a mâinilor.

Se simțise privit mult după ce bătrânul, cu un zâmbet timid, începuse să-i vorbească.

”Să te descalți când te privești în oglindă. Cel de dincolo îți poate accepta nedumerirea, dar nu îți va înțelege niciodată graba. Rămâi în tăcere de vorbă cu tine până la sfârșitul gândului. Nu pleca decât în timpul nerostirii și niciodată când îi simți lacrimile prelingându-ți-se prin gâtul uscat.”

Băiatul își ridică încet capul și își poticni privirea de ochii adânci ai bătrânului. I se păru pentru o clipă că tot mirosul acela plămâniu de lavandă izvora din orbitele adânci odată cu cuvintele pe care mintea lui suspinândă le înghițise parcă pe nemestecate.

Mâinile noduroase dansau acum un alt dans suav, îi văzu o mână apropiindu-se de el, apoi ezitând ușor, suspendată între gândurile lui înghețate și ochii calzi ai bătrânului, cu palma deschisă spre cer, și-o așeză încet, rotind-o delicat peste cealaltă palmă, ce parcă o aștepta la fel cum pământul reavăn așteaptă toamna frunza. Pieptul bătrânului se arcuia cu fiecare respirație, băiatul simțind tot mai adânc mirosul de lavandă strecurându-i-se prin nări, ca o boare caldă, de primăvară. Cu ochii închiși, bătrânul își așeză mâinile pe genunchi și rămase așa, neclintit, ca o statuie ce orna parcul violet.

Fără să respire, băiatul se ridică cu grijă, înclină ușor din cap în direcția statuii parfumate și părăsi parcul, ascultând cum fiecare pas îi călca pe fiecare bătaie roz-înlăcrimată a inimii. Erau lacrimi calde, rotunde și vii, tremurând ca petalele de lavandă, lacrimi ce-i aduseră un zâmbet stingher în colțul ochilor și care îl făcuseră să uite de lacrimile uscate, nisipii și colțuroase cu care intrase deunăzi in parc.

Ajuns acasă, își lăsă încălțările cu grijă la intrare, aruncă o privire fugară oglinzii din hol și se strecură în camera lui. La capul patului, veioza îl aștepta răbdătoare și galbenă, luminându-i colțul camerei și cartea lăsată deschisă pe noptieră. Îl bucura cu o bucurie ascunsă și verde de fiecare dată când citea ceva ce gândise și el înainte, dar nu știa să rostească, nu avea nici măcar curajul să gândească uneori, dar simțea că lucrurile trebuie să fie aranjate în acel fel, uneori frumos, cuminte și colorat, ca și viața din parcul din fața casei, alteori strâmb, greu și acru cum simțea adesea gustul micilor furtuni din sufletul lui încruntat.

Își reluă cititul de la pasajul în care fata îi spusese băiatului că l-ar putea iubi, dacă s-ar pune problema, doar că și el știa foarte bine că destinele lor nu aveau cum să ducă nicăieri împreună, părinții ei așteptau atât de mult de la ea... Nu ar vrea nici în ruptul capului să-l dezamăgească, să-i încurce și lui planurile. Ea înțelegea că el nu are aceleași oportunități pe care ea le are, deocamdată, desigur, dar s-au mai văzut cazuri când din familii modeste...

Undeva pe aici i se rupsese firul cu câteva ore înainte și lacrimile îi umplură ochii, așeză cartea pe noptieră, își luă haina și porni spre parcul cu miros de lavandă. Acum era înapoi, aceeași carte, același pasaj, dar de data asta nu mai simțea nimic, nicio durere, nicio părere de rău. Gândul nu i se mai înfipse ca o pioneză sângerândă în clipa sfâșiată în care cea pe care o privea de atâta timp prin curtea școlii se sărutase discret cu prietenul lui, nici mâinile nu-i mai tremuraseră când își aminti văzându-i împreună pe banca din parc, el tandru și fericit, ea caldă si iubitoare, îmbătați parcă de mirosul de lavandă ce-i învăluia, ca o idee prelinsă pe un gând frumos.

Acum mintea i se întorcea la dansul mâinilor din parc, la aroma violetă a privirii de primăvară și, pe nesimțite, cuvintele spuse de bătrânul-statuie îi răsăriseră in jur, pe patul mângâiat de lumina gălbuie, pe cartea care se închidea încet în palmele lui, pe pieptul lui tremurător și rece.

”Să te descalți când te privești în oglindă.” De fiecare dată când se privea în oglindă, se privea cu ciudă, cu o revoltă și o încrâncenare de care doar acum devenea conștient, își descoperea de fiecare dată defecte, îl deranja de fiecare dată câte ceva, uneori ochii i se păreau că-l priveau de dincolo cu atâta disperare și neputință încât renunțase de mult timp să se mai întrebe dacă tot asta vedeau și cei din jur. Se grăbea tot mai des să plece din fața oglinzii, fiecare clipă petrecută îl umplea de o durere gri ce îi rămânea mult timp în priviri și în gust, sporindu-i cu fiecare zi nepriceperile. ”Cel de dincolo îți poate accepta nedumerirea, dar nu îți va înțelege niciodată graba.”

Încercase să nu-i mai fie frică de gândurile despre el însuși, de fiecare dată când obișnuia să se întrebe ce l-a făcut să spună, să facă, sa creadă ceva, își alunga gândul, ca pe un păcat ce trebuia oprit înainte de îmbobocire, dar de fiecare dată parcă, păcatul gândului și gândul păcatului se strecurau pe ușa din dos a bisericii, ținându-se de mână. Rămânea gol și flămând în fața altarului la mila zilei de mâine, în brațele tot mai neputincioase ale următoarei dimineți.

La sosirea primului gând al zilei încercase să rămână agățat de el, își înfășură mâinile firave în jurul gândului, îl simțea ca pe o minge zgrunțuroasă de piele rece palpitând în brațele lui strânse. Rămase așa încremenit, cu ochii închiși și cu durerea ascuțită a pielii gândului mușcând din pielea lui până la carne. Gândul se zbătu pentru o clipă, simțea cum își pierde din greutate, se ținea însă lipit de el, de-abia respirând, cu ochii strânși și fără să înceteze să-i asculte zbaterile. Se ridică apoi ușor, plutind peste grijile lui, peste strânsoarea brațelor și peste obiectele din jur, trecu de tavanul camerei, prin pod, își văzu apoi acoperișul casei micșorându-se și parcul violet ducându-și bătrânii și copiii tot mai departe de el.

Mirosul de lavandă urca spre el ca fuioarele de fum de pe hornurile caselor. Se simțea bine plutind cu gândul în brațe. Slăbi strânsoarea și pielea rece ce-i sfredelea brațele începu să se încălzească. Gândul, adineaori atât de zgrunțuros și rotund, prindea acum forma îmbrățișării lui tot mai calde. Avu totodată senzația că gândul lui, altădată de nestăpânit, devenea acum tot mai greu. Coborau acum ca doi îngeri peste orașul înflorit, așezându-se cuminți pe patul presărat cu cuvintele din seara trecută.

Își zâmbi mulțumit, cu gândul împlinit cuibărindu-se la pieptul lui, ca o iubită plină de speranță. ”Rămâi în tăcere de vorbă cu tine până la sfârșitul gândului.” Adormise într-un somn cu vise. Lucrurile se întâmplau invers, de la clipa aceea adormită spre zilele care trecuseră, o derulare a unor întâmplări despre care nu-și amintea nimic, dinspre atunci înspre zilele gri și nopțile suferințelor cu lacrimi ascuțite. Se visa privindu-se, gândurile grele ieșeau din el ca aburii din cămășile muncite, se ridicau peste oraș și dispăreau peste dealurile moi.

Se trezi curat, mirosind a lavandă, odihna îi deschise ferestrele larg si aerul înmiresmat îi mângâia părul moale. Niciun gând nu-i trezea suspinările și florile din parc îi trimiteau prin nările largi, pe limbă, gustul dulce al dimineții însorite. Știa că a venit timpul. ”Nu pleca decât în timpul nerostirii și niciodată când îi simți lacrimile prelingându-ți-se prin gâtul uscat”.

Se privi in oglindă, ochii îi ardeau, lumina caldă i se împrăștia pe fața senină, iar buzele zâmbeau un altfel de început. Parcă și cearcănele nopților strânse sub el dispăruseră. Se îmbrăcă pe îndelete, își pieptănă părul, care acum parcă îi strălucea în bătaia soarelui ce se răsfăța prin toată camera, și ieși pășind rar, în cadența zâmbetului, îndreptându-se către parc.

Pe băncile lustruite binețele se culegeau de pe buzele bătrânilor, ochii se priveau cu jind și disimulată nerăbdare, iar de pe petalele pleznind violaceu glasurile copiilor rezonau în fiecare bob de rouă a ierbii.

Mirosul de lavandă din fiecare dintre ei își făcea parcă de cap azi, se ridica în rotocoale deasupra capetelor aureolate, plutind cu un ușor tremur între bătrâni și copii, ca un zbor violet al unor albine nevăzute dansând muzici ce așteptau să fie compuse.

Toate acestea treceau prin mintea cristalină a băiatului, în timp ce privirea i se muta de la o bancă la alta, de la un bătrân la altul, căutând izvorul mâinilor dansând. Bătrânul nu era de văzut, îl adie o tristețe trecătoare, își coborî privirea printre florile de lavandă și se îndreptă cu pași mărunți spre ieșirea din parc. Cu coada ochiului, privirea îi șopti o neînțelegere. O nedumerire, o întrebare, care îi ridică gândul de pe flori pe un obiect despre care mintea lui nu știa nimic până atunci. În spatele băncii pe care stătuse seara trecută, ochii i se opriseră pe o statuie gri și pașii îl opriră în fața bustului. Fiecare fibră a ființei lui încleștate recunoscu figura bătrânului. Din spatele ochilor închiși în adâncul granitului, simțea două scântei care parcă îi sfredeleau privirea, în timp ce mirosul plămâniu de lavandă ieșind parcă din nările statuii, îi coborau pe șira spinării, împrăștiindu-i-se prin brațe și picioare.

Își aminti mirarea cu care gândul din spatele nedumeririi îi spunea că, deși fără brațe, bustul parcă își continua dansul mâinilor croite din aburul violaceu al înmiresmării. Același gest al ungerii fără pâine, aceeași rotire a palmei peste palmă, aceeași încremenire a înțelegerii însușite. Privirea îi coborî pe inscripția de pe soclu. Buzele băiatului urmăreau așezarea gravată a literelor: ”Citește-te pe tine însuți”.

Ajuns acasă își privi privirea în oglindă. Se văzu pentru prima dată cu ochii închiși. Gândul, care acum îi luase forma minții și îl aștepta cuminte la intrare, îi șopti ceva de neînțeles despre o pâine, un cuțit și o rugăciune. Avea să înțeleagă mult mai târziu, peste ani și ani, când, privindu-se în oglindă, își văzu femeia și copiii îndemnându-l jucăuș să se grăbească, parcul cu miros de lavandă îi așteaptă. Cu coada ochiului, privirea îi zâmbi celor două scântei din fața bibliotecii ticsite cu cărți mirosind a lavandă.