Omul fără vise

“Nu există singurătate mai cumplită decât a aceluia care rătăcește fără sens pe coridoarele întortocheate ale propriei minți, în a cărei temniță nimeni nu poate pătrunde să-l salveze” – Isaac Asimov

Auzise că fericirea e dată, cu sfială și nepricepută cumpătare, oamenilor simpli, celor cărora destinul nu le-a șoptit ursite favorabile la facerea lumii. Nu i-a încărcat cu povara nenorocului, nu i-a hrănit cu laptele acru al iluziilor și nici nu i-a încercat cu mâhnia durerii.

Nevasta lui slabă, născută obosită și suspinândă, îi povestea câteodată, în timp ce curăța cartofii, de prin cărțile pe care le citea înainte să adoarmă. Încercase și el să citească dintre ele, unele cu povești dulci și triste ale oamenilor de prin alte locuri, întotdeauna îndepărtate, unde el nu avea să ajungă cu siguranță niciodată. Altele, cu viețile celor despre care citeau mulți alții, făcătorii de lucruri, de fapte mari sau chiar de oameni. Citise câteva cărți despre cei care au făcut alți oameni fericiți. Unora le era de ajuns o poveste, una scurtă, dar cu tâlc la sfârșit. Părea că un văl nevăzut, dar simțit de toți pe umeri și pe pleoape, se ridica și dispărea ca prin minune la sfârșitul poveștii. Acei oameni plecau din cărți rezolvați. Care să fi fost problemele lor înainte, se mai întreba câteodată, dar niciodată nu avea răgaz să-și dea vreun răspuns.

Timpul era împărțit, așa cum trebuia să fie, în felii mai mari și mai mici, de dimineață devreme, când deschidea ochii, până târziu în noapte, când adormind fără să știe, părea că însuși timpul se oprise în loc. Nu, timpul nu se oprea, mergea târâș sau aiuritor, doar nu în lumea lui, se muta pesemne în lumea celorlalți. În fiecare dimineață se trezea ca și cum nimic nu se întâmplase în orele scurse de la adormirea lui. De mic copil auzise despre vise, lumi paralele în care se amestecau grijile și bucuriile zilei cu minunile și fantasmele altor lumi, despre care el nu știa absolut nimic. Copiii povesteau speriați diminețile cum un lup cu gura mare a venit pe înserat către ei, dar cum un prinț a apărut de nicăieri cu o sabie de foc și...

Apoi și-a auzit părinții vorbind cu voce scăzută și obosită despre cum au visat că nu mai au datorii, că și-au cumpărat o mașină nouă sau că bunica din partea mamei, moartă de ani și ani, parcă își cumpărase o rochie albă de la magazinul nou deschis pe colț, unde acum e cinematograful.

Copil fiind, la început a crezut că toți mint, copii și părinți, apoi crescând a vrut să creadă că toți oamenii au nevoie de amăgiri, de lumi în care să facă tot ce le trăsnește prin cap, să cheme oameni care nu mai pot sau nu mai vor să vină înspre ei, să-și închipuie lucruri pe care nu le pot avea niciodată, în sfârșit, să își înlocuiască viața lor de zi cu zi cu ceva care nu le era la îndemână. De ce ar fi vrut ei să facă toate astea se mai întreba câteodată, dar niciodată nu avea răgaz să-și dea vreun răspuns.

Ce știa cu certitudine însă, era că lui nu i se întâmplase asta niciodată. Povestind cu tatăl lui în puținele seri când se așezau cu toții la masă află, printre zâmbetele lui zeflemitoare, că numai oamenii care nu sunt obosiți îndeajuns au vise cu tot felul de bazaconii, restul, oamenii normali, dorm.

Femeia lui visa, copiii lui visau, veneau câteodată în patul lor, când erau mici, plângând speriați și ei îi linișteau cu blândețe, șoptindu-le că nu a fost decât un vis urât, un coșmar și că acum a plecat și nu o să mai vină niciodată.

Mai târziu și-a auzit feciorul vorbind despre visele lui când se va face mare, despre banii mulți pe care o sa-i câștige de pe fraierii lumii, că doar el știe cum stă treaba și că numai cei care nu au vise îndrăznețe sfârșesc prin a munci pentru alții, prost plătiți și chinuindu-se de pe o zi pe alta. Își va comanda o casă mare cu piscină și o curte în care să încapă mașina lui scumpă, doar piscina va fi mai mare decât apartamentul de bloc în care stăteau cu toții acum. Când va fi om la casa lui, când visele lui se vor realiza, nu va avea niciodată rate, nu va merge niciodată la supermarket să cumpere „la reducere” și soția lui va avea haine scumpe și colorate, nu doar gri și puține, ca ale mamei. Soția lui nu-și va coase niciodată hainele la mașina de cusut, doar le va da, după purtare, celor fără noroc. Copiii lor vor avea...

Fetița lor visa cu ochii deschiși și cânta de dimineață până seara. Purta rochițe cu dantelă, cusute de mama ei la mașina de cusut ruginită din camera mică și privea cu ochi sclipitori prin geamul de la dormitor, peste pervaz, peste grădinile cu meri, peste tot cartierul gri, până departe, pe dealul cu flori. Acolo, privirea ei se oprea pe o floricică albastră, o mângâia ușor pe petalele umede, cu grijă să nu-i scuture praful delicat adunat pe genele ei galbene și se întorcea mulțumită înapoi în ochii fetiței. Cel puțin asta le-a povestit într-o dimineață de iarnă că a visat, când a venit în patul lor și le-a spus că atunci când se face mare, ar vrea să se facă albină.

„Tati, tu ce-ai visat?” Le spunea ce învățase de la tatăl lui, că numai oamenii care nu sunt obosiți îndeajuns au vise și îi punea să-și facă patul, să curețe prin camere sau să o ajute pe mama la treburile bucătăriei.

Zilele zburau sau se târau, întorcându-se pe toate părțile, uneori albe ca cearșafurile întinse la uscat, alteori înțesate de pete de toate culorile, răspândite din zorii trezirii până în abandonul serii târzii, câteodată gri, umede și reci, șubrezindu-i viața pe nesimțite. Își căra parcă tot mai greu trupul înspre nopțile morți, acolo unde toată lumea din jurul lui își schimba hainele, durerile și speranțele pe altceva, ascuns minții și priceperii lui, pe lumi rătăcite în obscur, pe nebănuite fantasme născute din fumul mocnit în sufletul fiecăruia.

În fiecare dimineață se trezea tot mai sărac. Începuse să-l întristeze faptul că lui îi lipseau acele experiențe, că el nu putea povesti celorlalți despre visele lui, că deși de mic învățase să mintă despre ele, acum nu-l mai ajuta nici imaginația să se descurce în lume și se vedea, tot mai des, încurcat și pierdut, până și în fața copiilor lui.

În acea primăvară, la ei la fabrică venise o doamnă psiholog, avea ochelari, ochii foarte frumoși și un zâmbet cald, pe care l-a luat cu el în prima zi când a văzut-o în pauza de sandviciuri și apoi pe drumul spre casă, în autobuzul cu mirosuri și, deși a vrut să-l lase pe prag la intrare, se pare că zâmbetul ei l-a însoțit în casă, s-a așternut pe fața de masă printre feliile de pâine, i s-a agățat de degete când își ducea lingura cu supă de creveți la gură și pe nesimțite se trezi că îl urmează de atunci peste tot.

O zărea destul de des prin fabrică, mereu grăbită, cu dosare sub braț și cu tocuri acordate pe ritmul respirației lui. Într-o zi l-au chemat la telefon din capătul celălalt al halei: Hai repede, ca e doamna psiholog pentru tine! Uitase să respire, răspunse pe trei voci, ascultă o voce delicată, dar fermă, programându-l pentru controlul psihologic anual. Folosise de câteva ori ”sigur”, de trei ori ”bineînțeles” și cu o siguranță rigidă, încercând din răsputeri să nu tremure, un ”cu multă plăcere”. Cum închise telefonul, veni și pauza de masă, în care mușcase din hârtia de la sandvici mai mult ca de obicei, își dădu cu muștar pe mâneca hainei și folosise ca niciodată ”desigur” când colegul lui terminase de povestit povestea și îl întrebase ceva.

Trebuia să folosească prilejul ăsta ca să-i spună despre problema lui. Nu-și făcea iluzii despre doamna psiholog, el era ceea ce lumea numea un bărbat șters, avea chelie, pusese câteva kilograme în plus, o mustață care îi ascundea o gură fără personalitate și destul de mic de statură. Auzise că doamna psiholog avea două facultăți făcute în capitală, doi băieței ca niște prințișori blonzi, bucățică rupți din tatăl lor, pilot pe avioanele armatei, proaspăt mutați în oraș odată cu înființarea unității de aviație. Era frumoasă, distinsă, plutea parcă peste toată fabrica și avea întotdeauna zâmbetul pe buze. Nu apucase să o vadă de aproape, dar îi inspira încredere și se hotărî, în cele din urmă, să-și încerce norocul. Avea să fie prima ființă din lume care va afla că el nu avusese niciodată în viața lui un vis. Nici măcar unul. Se poate să nu-și fi amintit el, dar...

Zilele scurse până la întâlnirea lui anuală cu ea fuseseră zile în relief, cum îi plăcea lui să le numească, zile în care se lăsa amăgit de frumusețea și înțelepciunea mărunțișurilor vieții. Băiatul reușise să ia notă mare la teza de care îi fusese atât de groază, la serviciu nu avea probleme să-și facă norma de piese, iar soția lui vânduse câteva macrameuri vecinelor de bloc, deci zâmbea și cânta romanțe prin bucătărie, uitând să se mai plângă de durerile de stomac. Părea ca visele lui începeau să se împlinească. Își dădu repede seama că toate visele lui erau vise cu ochii deschiși.

În noaptea de dinaintea întâlnirii nu putuse să doarmă mai deloc. Își repetase de mii de ori în minte cum să o abordeze. ”Doamna psiholog, eu nu visez niciodată”. Parcă o și vedea zâmbind îngăduitor și liniștindu-l, îi va spune că multă lume crede că nu visează, dar memoria... Se gândea să-i spună că citise despre atlanți, neamul acela dispărut, despre care vechii greci spuneau că nu visau niciodată, nu știa însă dacă era mit sau dacă într-adevăr existaseră pe lume mulți oameni ca el.

Zorii l-au prins încercănat și palid, bărbierindu-se în fața oglinzii de emoțiile care i se scurgeau în picuri reci, pe gât în jos, înspre inima care se ascundea tremurândă în spatele ficatului și îi lăsa în urmă deșertul nopții pierdute în piept.

Micul dejun avu gustul de paie al căruțelor copilăriei venind de la câmp, pe autobuz culorile celorlalți, grijile și gândurile lor, tresăltau la fiecare groapă precum fricile lui dinaintea furtunii. Pentru că știa, mai mult ca niciodată, că acea zi avea să fie ca o furtună, imprevizibilă, udă și cutremurătoare, norii din sufletul lui se încărcaseră cu uscăciunea zilelor și moartea nopților, mirosul fulgerelor îi ajungea în dreptul nărilor și se văzu deschizând ușa cabinetului cu mintea golită și gura încleștată.

Același zâmbet care îi făcea limfocitele să roșească veni din ochii de smarald al doamnei psiholog. Îl invită să ia loc pe scaun, genunchii îi jucară feste din nou și ca printr-o minune reuși să evite masa când se aplecă să-și lase geanta. Cum ar fi debutat ziua spovedirii lui dacă s-ar fi izbit ca un idiot cu fruntea de biroul doamnei psiholog, urmând să-și înfrâneze pentru restul întâlnirii usturimea și penibilul cucuiului ce avea să-i definească imaginea în mintea ei de atunci înainte.

Glasul ei avea o notă mai jos decât își amintea el după scurta discuție telefonică. Se întreba dacă fumează și, imediat, cineva fără îndoieli din goliciunea minții lui începuse să argumenteze despre femeile sofisticate care găsesc fumatul.. Își trimise nedubiosul în spatele confuziei și îl înghiți sec, în timp ce îi confirma mâinii cu degete lungi data nașterii, domiciliul, starea civilă și copiii.

Încă nu avea curajul să ridice ochii peste nivelul capacului de pix cu care doamna psiholog îi trasa parcă o electrocardiogramă post-mortem. Unghiile de un roșu brun uneau cuvintele vieții lui cu argintul inelelor pe care forme delicate își spuneau poveștile doar de ele știute.

Respira încet, cum se antrenase în noaptea gri cu ochii ațintiți în umbra candelabrului lăsată pe tavanul impregnat cu visele altora, voia să pară o zi obișnuită, să nu lase vreo impresie greșită sau, mai bine, să nu lase nicio impresie. Aștepta tăcut ca doamna psiholog să-și completeze formularele, presărate cu câte un ”bun” sau ”așa, mai departe”, să își termine de plimbat privirea de la un dosar la altul, de la un formular la altul, în fine, să își ridice ochii către el și să-l întrebe dacă are vreo problemă, dacă sunt și alte aspecte pe care ar vrea să le discute.

De la o înălțime amețitoare față de nivelul la care cutezase el să-și ridice privirea veni ca o grindină pe plaja însorită vocea ei fermă și ușor grăbită: ”O semnătură aici, în colțul de jos și sunteți gata, domnul...”, și îi spuse numele după o scurtă pauză în care privirea verde marin mătură dosarul cu numele lui și reveni scrutându-l de după ochelarii cu rame fine.

Când era copil, în satul de pe malul râului se juca în arșița verii cu binoclul de armată adus de tatăl unui copil din străinătate. Era foarte puternic, vedeau vacile de pe celălalt deal, pe care cu ochii goi nici nu le puteau desluși de alte pete de pe deal. Își aminti brusc acum, în fracțiunea de secundă în care privirile lor se întâlniră, de arsura cumplit de dureroasă pe care a simțit-o în acea zi, când a îndreptat, neștiutor, binoclul spre soarele amiezii. A avut zile în șir dureri în spatele ochilor și diminețile se trezea văzând cercuri multicolore jucându-se în fața ochilor, singurele culori vii în satul acela gri și stătut.

Clipi brusc de câteva ori, își lăsă ochii în jos spre geanta care stătea fără să respire levitând între carpeta verde și masa încinsă de hârtii și se aplecă să-și scoată ceva de scris cu singurul gând rămas întreg la cucuiul ratat.

”Puteți să-l folosiți pe acesta!” veni din partea cealaltă a mesei, odată cu topirea grindinei și valul verde al zâmbetului cu rame fine. Își aminti ca din senin că a citit undeva despre intervenția zonei drepte a cortexului prefrontal la aplanarea unui conflict între rațiune și convingerile noastre deja formate. Cert era că, deși doamna psiholog stătea acum de ceva timp cu pixul întins înspre el, înfășurat în reflecții brun-roșcate și argintii, nimic din activitatea nervilor senzitivi, cei care transmit informația la creier nu părea să ajungă la nivelul nervilor motori și astfel, deși urla din răsputeri către demonii care-l paralizau, mâna lui nu se ridica înspre mâna ei.

Un zâmbet îngăduitor umplu cabinetul de parfum de roze, ochii cu sclipiri de smarald chicotiră la încremenirea lui și doamna psiholog se lăsă încet pe spătarul scaunului, iar pixul îi alunecă din mână pe masă. Își încrucișă brațele oftând și cu un glas ușor tremurat îl privi ca pe un copil pierdut în piața de alimente: ”Pot să vă ajut cu ceva?” Sprincenele frumos arcuite susțineau întrebarea în aer, deasupra grijilor zilei.

Dintr-un hău ascuns lui însuși, cuvintele se formară ca neguri peste mlaștina în care simțea că se afundă, se ridicară greoi din genunchii strânși, trecură prin masa încremenită și poposiră direct în brațele ei: ”Doamna psiholog, știți, eu nu visez.. ăă.. nu am visat niciodată!”

Sprâncenele se adunaseră acum parcă înspre mijlocul privirii adânci, care aducându-și norii deasupra lor, se înfipse ca un fulger în fruntea lui, o despicase în două și îi încrustase parcă semne de nedeslușit cu focul verde al irișilor migdalați în creierul lui confuz de lăcătuș durduliu.

Se ridică brusc de pe scaun, se trezi cu geanta în mână, simțea picături mari de sânge palid șiroindu-i pe față, strânse geanta la piept, făcu o piruetă pe tocurile scâlciate ale pantofilor de duminică și mormăind ceva cu scuze și vă roguri, țâșni pe ușă și începu să alerge pe coridoarele cimentate ale fabricii.

Urmărea cu singurul instinct rămas intact, vedenia, pata de lumină din fața lui, reflecția groazei de a se ști om printre oameni deși se simțea nimic mai mult decât o cârtiță târându-se prin gropile vieții înspre forma orbitoare a iluziei din fața lui. Să fie lumina aceea o ușă deschisă spre următorul pas, spre următoarea datorie ce trebuia să o ducă la bun sfârșit sau era, ca de obicei, doar strălucirea celorlalți proiectată pe peretele din fața lui, ca o icoană de lumină, lipsită de candoarea sfinților, la care el se întindea fără să o ajungă, fără să o înțeleagă, o tânjire a suspinelor care-l despărțea pentru totdeauna de el însuși...

Se trezi în stradă, transpirația i se uscase pe față, simțea că-l strânge pielea și, din spatele ficatului, inima îi răsărea timidă și mov, se urca alene ținându-se cu venele de coastele fremătânde și, ca o sepie a adâncurilor venindu-și în fire, se așeză în locul de unde putea simți lumea cu același gust metalic cu care se obișnuise de-a lungul vieții.

Ajunse acasă, unde tocul ușii îi aminti de intrarea într-un cavou, lingura cu supă de creveți se uita proastă la fundul gurii lui căscate, soția lui era cusută între macrameuri, ca o țigancă răpită din Serai și copiii crescuseră mari și frumoși, trecuseră prin tavanul gri, băiatul avea tulpinițe verzi ivite pe fața proaspăt bărbierită, valurile gândurilor îi primeneau mugurii din priviri, iar fetița jucăușă era acum femeie înaripată hrănind lumina din ochii celor cu har și adunând bunătatea de pe fiecare petală uitată în nopțile înstelate pe dealul cu flori.

Trecându-și mâna obosită prin părul rar rămas pe cap, înțelese că visele lui cu ochii deschiși dădură rod, se ridică de la masă, strânse firimiturile de pâine rămase pe mușamaua înflorată și le presără peste ghivecele cu mușcate, ritual de neînțeles lui și nimănui care s-ar fi întâmplat să treacă atunci prin bucătăria lui cocoțată la etajul de beton al copacului din pădurea mustind cu borcane puse pe iarnă. Se îndreptă spre dormitorul rece, își goli buzunarele de chei, își desfăcu nasturele sugrumării de la cămașă și cu un oftat scăpat din plămânii lui scufundați în ceața serii, se prăbuși în noaptea moartă.

Sunetul greu, de fundal, răzbătu mai întâi parcă din pereții scorojiți ai dormitorului, un violoncel sau mai degrabă un codru de violoncele umplu aerul stătut și vibrații joase ningeau din toate direcțiile înspre patul lui care se încălzi ca un foc uitat mocnind în inima muntelui. Simți că lehamitea cu care se abandonase nopții se topește încetul cu încetul și neaua de sunete grave îl acoperi cu ceva cald și pufos. Gândurile se iveau plăpând deasupra ceții din mintea lui, ghiocei de cristal îmbrățișați de cupe de smarald, care, tremurând sfios, îi alinau arsura din spatele frunții.

Gândurile îmbobocite îi șopteau aproape de inima lui făcută ghem și înțelese că e vocea privirii care rodește, smaraldul pufos al liniștii îl îmbrățișa acum ca pe un copil scâncind într-o lume surdă și, ridicându-se în capul oaselor, recunoscu lângă el glasul ce chema viorile: ”Trezește-te! Când o să-ți aduci aminte de noi?” În spatele privirii, sprâncenele făceau boltă ninsă deasupra patului, baldachinul susținea răspunsurile în aerul cald si moale, deasupra grijilor nopții.

Se încordă din răsputeri să răspundă, dar parcă literele dispăruseră din mintea lui, alăturarea lor îi era străină, cuvântul era un concept care îi scăpa în acele clipe, până și clipele sunau a gol și le simțea ca pe niște bucle care începeau din nou tocmai când erau să se termine, nu putea să distingă în pâcla aceea cețoasă nimic altceva decât respirația lui întretăiată de razele verzi care-l iscodeau în așteptarea unui răspuns.

Încercă să se ridice din pat, din așternuturile ninse pe care acum le simțea grele, calcaroase și diforme, ținându-i corpul pe jumătate îngropat în ele, dar mâinile i se împleticiră în asprimea nopții și nu reușise să-și țină balansul. Se prăbuși pe spate, ochii îi priveau cu groază înspre tavanul înstelat, care se îndepărta tot mai mult, iar stelele, fulgi de lumină în neînțelesul întunericului, se amestecau între ele, schimbându-și culorile și formele, clipocind la fiecare contopire ca într-un dans al unei cosmologii virgine. Era atâta puritate în jocul tandru al astrelor din fața lui încât, pentru un moment, uită întrebarea care îi umplea cu câteva clipe înainte viața.

Înțelese cu un colț știrb al minții că în fața lui se nășteau lumi, mureau universuri, se amalgamau timpurile vechi cu cele încă nenăscute, explodau tăceri zăgăzuite-n ele însele, ca să se prelingă acum liniști ninse peste corpul lui încătușat și mineral. Aveau să-l acopere, încetul cu încetul, hiroshime târzii depunându-se amintire după amintire în straturi subțiri și diafane, la trecerea fiecărei noi constelații prin fața ochilor lui crispați. Era momentul deciziei, trebuia să hotărască dacă universurile aveau să-și continue dansul, prorocind destine din care avea să-și croiască un rost sau dacă avea să-și urmeze moartea-somn, împietrindu-se pe malul patului, alături de alte rămășițe ale Iluziei, hrănind Coralul care avea să-i înghită pe toți.

Lumina verde cădea acum oblic, mirosea a îndepărtare, ca o cometă lăsând în urmă un gust amar, se răcea și picura o ploaie de sunete grave. Ascultă nemișcat susurul ce se prelingea peste umerii lui goi și în jurul lui, din malul stâncos al așternuturilor răsăreau acum semne mici tremurânde, unele dulci și sfioase, altele grele și dure, viețuiau câteva clipe și explodau în jurul lui lăsând un miros greu de așteptare irosită. Zâmbise în sinea lui captivă, i se dăduse literele, alăturarea lor era meșteșugul ce va trebui să-l deprindă dacă avea să se decidă că va construi răspunsul. Era Arca lui.

Cu un ultim efort, rupse zăgazul. Cristale de remușcări îi străpunseră brațele, miriade de frici îi sfâșiau fiecare fibră și tendoanele calcifiate se lichefiau într-o durere mută care-i dezmorți tot corpul. Se trezi ghemuit cu fața în jos, aplecat peste ploaia verde, sorbind cu disperare fiecare literă care se ivea dintre faldurile așternutului, dulce și sfioasă, grea și dură. Se adăpa din reflecția luminii verzi, potolindu-și arsura din gât, se umplu de fiecare semn înainte ca vreunul din ele să dispară, hrana verde se adăposti înlăuntrul lui, o simțea deja cum germinează.

Dansul aștrilor se opri, muzica ploii își reluă locul în ungherele tăcerii, iar gândurile lui prindeau viață, încălzindu-se la focul inimii care îi dicta acum răspunsul. Literele se așezau în linie, mărșăluiau dintr-o parte într-alta a minții lui, întrerupându-se la răstimpuri, ca o moașă care, ștergându-și transpirația de pe frunte, se avântă să dea naștere următorului cuvânt.

Simțea cum bucla clipelor se desface, curgerea lină a timpului îi aduse pacea în suflet, iar din spatele gândurilor răspunsul se ivi ca un astru îndelung promis încă de la căderea nopții. Îi urmări trecerea prin mintea lui cavernoasă, făcându-și loc printre lobi, lăsând în urmă greutățile copilăriei, viața aspră din sătucul uitat de lume, poticnirile școlilor și munca grea în atelierele de lăcătușărie. Trecuse peste nevasta lui adusă cu el din sat, peste nopțile nedormite ale copiilor, peste datoriile cu apartamentul și peste mirosul salamului de vară din mustață. Se opri in spatele frunții lui ridate și, ca o cheie a misterelor, se așeză în locul încrustat și suferind ca o liniște a înțelesului, ca o pace a morții de dinaintea vieții.

Sunetul de metal spart între dinții titanilor îl făcu să sară ca ars. O lumină crudă îi deschise pleoapele și mâna bâjbâi după alarma ceasornicului. Era ud leoarcă din cap până în picioare, îmbrăcat în hainele cu care adormise cu o seară înainte.

Se duse la baie, făcu un duș, se bărbieri, își schimbă hainele, o salută pe nevasta lui croșetândă, răspunse copiilor zgomotoși, își făcu o cafea, citi ziarul, își împachetă sandviciul, îl puse în geantă, își încălță bocancii de serviciu, își luă haina de pe cuier, o puse pe umeri, își luă cheile de la apartament, deschise ușa, îi salută pe toți, închise ușa, coborî scările, se duse la stația de autobuz, așteptă autobuzul, luă autobuzul până la serviciu, merse în vestiar, își lăsă geanta și haina, își luă salopeta, își salută colegii strungari, merse la strungul lui, își porni strungul și cu desenul în mână, începu să fluiere încet, cu buzele țuguiate, doar pentru el, o romanță pe care o știa de la nevasta lui.

Se simțea fericit, împăcat cu sine și parcă toate grijile lui lipseau cu desăvârșire. Care să fi fost grijile lui înainte, se întrebă la un moment dat, dar acum nu avea răgaz să-și dea vreun răspuns.