Nemuritorii

Suntem capabili să distingem doar o mică parte din noianul zbaterilor materiei în devenire, iar ceea ce numim sunet și culoare sunt fragmente ale vibrațiilor pe care le-am știut descoperi și accepta ca pe o prima formă de limitare. Funcționăm între limite, ne definim cardinalități, ne propunem sintagme care devin cărămizi întemeietoare și alocăm spațiu și timp trecerii noastre prin noi înșine.

Primim lecțiile vieții sub formă de picături. Creștem, mai întâi, inconștienți și conectați de speranța maternă prin firul hrănitor al iubirii în marea caldă și liniștită, înconjurați de visele celor care ne-au dorit ca pe cel mai de preț proiect al lor, părinții. Aduși în lumina orbitoare a viețuirii, primim prima lecție a vieții în picăturile laptelui care se face sânge și vise, durere și zâmbet, os și lacrimă. Picătura ne definește mai degrabă prin sfericitatea redefinită sub oblăduirea gravității, decât ca pe o perfecțiune urzită de utopiile fricii de necunoscut.

Acel fir hrănitor al iubirii împletite cu teamă și speranță, călit în laptele nopților nedormite, rămâne etern și de veghe, ca o primă conectare cu relativul. Pentru că absolutul a rămas în urmă, ca o utopie a fricii de necunoscut.

Sunt apoi firele ce ne leagă de cei cu o nedumerire de-o seamă cu a noastră, de sora, de fratele, de copiii din fața blocului. E clipa în care apare oglinda cu două fețe, una în care ne descoperim pe noi înșine și cealaltă în care ne descoperim în cei de lângă noi. E a doua limitare, de această dată a ramelor oglinzii. Ea ne va defini binele și răul, ajunsul creșterii de neajunsurile compromisului. Atâta timp cât ceea ce vedem despre noi înșine în cele două fețe ale oglinzii ne mulțumește, putem simula fericirea și rostul firelor de-a țese poveștile copilăriei.

Doar atunci când cei care ne-au dat prima șansă ne predau temători și plini de speranță în brațele Nemuritorilor, țesăturile se multiplică, se întretaie, oglinzile se ciobesc în gerul spaimelor, iar ramele se topesc, dilatându-se în arșițele călătoriilor de-abia începute.

Primul Nemuritor a fost ca o mamă caldă, cu mulți copii, îi spuneam Tovarășa Învățătoare, vorbea cu litere de aur, avea privirea aceea de îmblânzit frici, știa absolut tot ce există în lume și mult mai mult pe deasupra. În pauzele dintre minunile dânsei revărsate prin ochii noștri către noi înșine, ne dădeam toți copiii fire unul altuia. Ne întorceam la fiecare oră tot mai întortocheați, împletiți în neliniști și neînțelesuri, uimiți că imaginile din oglinzi se estompează, dispar, ca apoi să reapară cu un alt chip, dansând pentru o clipă în fața ochilor mirați că ceea ce se numește viață pare un amestec de umbre și lumini, de sunet si forme.

Firele, înmulțite zi de zi, sunt țesute an de an de Nemuritorii cuvintelor, cei ai numerelor, ai locurilor și timpurilor. Suntem copiii lor, pe rând adoptați ba de doamna tânără cu ochii sclipitori și voce de cristal, de domnul ursuz cu gesturi largi, de profu’ în blugi, de dirigu de mate, de proafa de chimie, sau de Nemuritorii grei, despre care vom citi peste ani lucruri pe care nu aveam cum să le înțelegem atunci.

Ei sunt cei ce ne-au dat nume, ne-au pus pe furiș bilete de loz în buzunare, pe când noi ațipeam prin amfiteatre salubre după nopți de împletit fire colorate în fuioare dulci de fum și vise. Ei sunt cei pe care uneori îi uram din adâncul prostiei noastre, îi porecleam din frica de-a fi sinceri, cei pe care îi rugam să ne uite ezitările și frustrările, dar pe care deseori îi credeam incapabili să ne înțeleagă prioritățile și iluziile. Să fi fost aceea a treia limitare?

Numele lor a rămas încrustat în structura fiecăruia dintre noi, în unii atât de adânc, încât nu mai poate fi separat de ceea ce credem că am devenit. Am ajuns înțesați de urzeli, firele se înnoadă complicat uneori, alteori le înnodăm noi înșine din prea multă frică, nepricepere sau doar prostie.

Nemuritorii se hrănesc cu neliniștile noastre, le adulmecă în ochii noștri triști ori în zâmbetele de plastic ale nesincerității noastre, le trag încet din seva fricilor prin firele pe care ni le-au cusut uneori cu fir dantelat, alteori cu sârmă ghimpată pe carnea vie și neștiutoare a simțurilor. Le aduc către mințile lor neînfricate, le atârnă la uscat pe firele întinse ale credinței lor în noi înșine până când toate lacrimile și îndoielile noastre se zvântă și apoi, încărcându-le cu har și iubire, ni le trimit pe nesimțite înapoi transformate în certitudini, în speranțe sau câteodată doar în imbolduri.

Un mugur aici, o floare acolo, ne trezim peste noapte grădini de vise, împletindu-ne mireasma și culoarea cu prospețimea și candoarea rodului de-abia pârguit. Ei, Nemuritorii, rămân întotdeauna în urma noastră, veghează grădina cu poteci bifurcate, amână furtunile verii și aduc ploaia de lumină când luminările noastre se fac fum.

Nemuritorii nu au nevoie de odihnă, de scuze, de hrană pământească ori de motive să fie cu noi pe drumul spre noi înșine. Ei doar se prefac că dorm, câteodată îi zărești mergând la piață, îmbrăcați în haine ca noi, muritorii, au plase cu pâine și cartofi, uneori cearcăne adânci și triste, iar în serile iernii îi auzi pe unii oftând.

Sunt făcuți din carne și oase, au piele care se zgârie și sângerează, tușesc praf de cretă și doar ne dau impresia că vreodată ne uită vreunuia numele. Ca și noi, folosesc autobuze să meargă dintr-un loc într-altul, dispar în vacanțe din mintea noastră și au pregătite pentru noi toate întrebările de ale căror răspunsuri o să ne pese mult mai târziu.

Câteodată se prefac că mor, îi ducem la cimitire ca pe bunici, îi amintim din nu știu câți în nu știu câți ani, pe unii îi păstrăm în sertarul cu poze, de alții povestim între noi la câte o întâlnire, ca și cum, crescând din noi înșine, am devenit brusc cunoscători, le-am adulmeca oarecum nemurirea, am judeca cu mintea noastră coaptă gesturile lor puerile, absurditățile și idiosincraziile lor de zi cu zi.

Foarte rar le trimitem mulțumiri, foarte rar ne plecăm capul când dăm de stafiile lor încă cutreierându-ne viețile, foarte rar, când ne privim în oglindă, le întrezărim privirea veghindu-ne din spate, totdeauna din spate, pentru că ei acolo își petrec nemurirea, în spatele viitorului nostru.

E doar încă o limitare din noianul zbaterilor materiei în devenire.