Murphy și Poliana

Legea lui Murphy zice că probabilitatea ca felia unsă cu toate unsorile să cadă cu fața vinovată pe covor e direct proporțională cu prețul covorului. Nu știu cum se face, dar in viețile dușumelelor mele am avut parte de cele mai scumpe covoare posibile sub tălpi. Cele mătăsoase, cu firul lung și croite din puncte de vedere frumos aliniate pe rânduri și coloane, apoi plouate și extrudate uniform, perfect verticale pe destin. O adevărată pajiște conformă, acoperind toate grijile vieții care urmau să se întâmple. Sau nu. Apoi cele cu firul scurt, nervos și ademenitor, ca rebelii de care ne îndrăgostim cu punga de cocoși sub barbă pe întunericul cinematografelor. Felia unsă nu le cruța pe niciunele.

Primul vers: Din trecut o duhoare de aripi nefolosite.

Crescută spiralic, carapacea melcoidă se încrusta în jurul mucusului în pas cu depărtarea de ogradă. Înstrăinarea, ca răspuns la chemările necunoscutului, se întrevede timid între formele de beton ale gardului ce-mi desparte singurătatea de copiii de la blocul vecin. Curajul cățărării pe gard se oprește cu privirea în felia ce se rostogolește amenințător și rămâne suspendată de-a lungul și de-a latul copilăriei. Un brânci venit de niciunde mă aruncă din minele însumi în minele înșivă. Mă multiplic din frică și sper. Absorb glasurile din jurul meu, îmi dau rând la hintă și învăț cuvintele primei limbi străine: păsăreasca. Șipi-epe-bipi-nepe. La fiecare colț, Murphy zâmbește cu dinți ascuțiți, înveliți în coajă de mesteacăn.

Suntem toți adunați la cabana din munți, gândurile și gesturile sunt copiate, versurile sunt pe jumătate înțelese, restul acceptat, ne împărțim minciunile și așteptăm să câștigăm puncte. Unul dintre noi pleacă pe o creastă, unde se pierde învelit în ceață, iar noi, cei rămași în jurul mesei, spargem aisberguri pe rând cu texte pregătite de acasă. În fapt, ochii noștri, prin care mustața mijea ca și catargele vechilor greci la orizontul lumii ortogonale, stăteau înfipți pe felia de pâine de pe care unsoarea picura zâmbindu-ne cu dinți ascuțiți. Într-un târziu, cel plecat se întoarce, pustiit de haine – nu mai țin minte unde cădea accentul – cu un câine ud și confuz într-o mână și cu un cuțit de bucătărie în cealaltă.

Mi-a salvat viața, spune arătând spre animalul speriat, n-aș fi putut să trăiesc după ce ea plecase. Ne-a povestit despre fata pe care o întâlnise, era din Tazmania sau din Tanzania, nu mai ținea minte și oricum nu mai avea importanță, pentru că oricum plecase. L-a lăsat pe țărmul ceții cu cuțitul de bucătărie în mână și gândurile negre sub pleoapele plânse. Dacă nu era el, zise mângâindu-se pe câine, care de-atunci urma sa fie parte din părțile lui, o făceam. L-am botezat sepuku cu s mic… Și a tăcut.

Aveam poveste, deci ne-am dat drumul… Ești tâmpit la cap, cum să o faci pentru o fată, fie și din Tazmania sau Tanzania… Hai, măi, nu poți sa-i zici sepuku și încă cu s mic… De ce nu, zic eu deodată, câinii nu fac diferență între majuscule si minuscule.. Taci, dracu, iară începi… îi aud pe toți aruncându-mi priviri scârbite și felia de pâine de pe masă îmi face cu ochiul chicotind a mesteacăn…

Al doilea vers: Sunt hrană rece pentru demoni.

La intrarea în sala de examen îmi spun, ca de atâtea mii de ori înainte, că ar fi culmea ca și de data asta… Îl iau pe cel din stânga de martor… Doar trei subiecte din patruzeci și șapte nu știu, așa-i că n-are cum să.. Bineînțeles că nu, nu mai fii și tu așa negativ… Îi mulțumesc din priviri și îi dau ca ofrandă sendvișul meu neînceput.. Eu oricum mâncasem, ca de obicei, în diminețile crispate, fluturi cu sârmă ghimpată… Intru în sală… ies din sală cu fața bej, două din trei subiecte dintre cele trei pe care… profesorul îmi ține o polologhie din care înțeleg că mă trece examenul doar pentru că de-a lungul semestrului … Nu se poate, tu chiar parcă… nu știu zău, zice martorul la ieșire aruncând o felie din sendvișul meu la gunoi… De ce o arunci, nu-ți place, îl întreb în timp ce respir cu nesaț din fericirile celor din jur câteva picături de viață direct în obraji… E prea multă pâine în viața asta, mă interesează mai mult salamul, zice el cu scânteieri atletice în priviri… Îmi pică bine și mă simt îndreptățit să-l iau de după umeri. Nu se așteptase, așa că bunătatea mea de sendviș înjumătățit îi zboară din mână și începe să se rostogolească înspre cimentul lustruit.

Eram deja calificați și cu orgoliile ștampilate ca să înțelegem forța centrifugă care imprimă moment de rotire sendvișului și că înălțimea mesei, atât de propice cugetatului nostru, e mai puțin ferice din perspectiva sendvișului, care de-abia apucă o jumătate de rotire completă și astfel sfârșește cu unsoarea pe destin.

Nu mică mi-a fost mirarea totuși când, după scurgerea perplexității, fragmentul meu de mic dejun sfârșește cu fața corectă pe ciment, iar de acolo, salamul cu obrajii rumeni îmi face cu ochiul șmecherește. Vai, mii de scuze, promit să-ți cumpăr altul, oricum am luat examenul… Lasă, mai, fii serios, zice și îl ridică tacticos, suflând o dată peste el și mușcând cu poftă: Mai bine cumpără bere!

Mai puțin cunoscut, cel puțin pentru mine, e principiul Polianei, care se referă la tendința de a-ți aminti mai degrabă aspecte plăcute din trecut, de-a vorbi despre lucruri pozitive. Orice ți se întâmplă în viață e doar spre binele tău, orice provocare e o oportunitate de a crește, fiecare eșec, dezamăgire și moment de tristețe sunt doar insule înconjurate de oceane de fericire, bucurie și împliniri. Cine dorește succes, împliniri și fericire trebuie să se concentreze pe aspectele roz ale paletei…

La ieșirea din țară, înghesuit în microbuzul spre Budapesta, mă încearcă un gând iscoditor: dacă lui Murphy i-a expirat pașaportul?

Am zâmbit larg, mi-am îndreptat spatele gârbovit de neînțelesuri și am privit scrutător înspre al treilea vers…