Mișcare

„E pur si muove!”... să fi fost oare asta prima conștientizare condensată a ”mișcării”, ca stare naturală a materiei și a inerției ca proprietate intrinsecă, prin intuițiile lui Galilei? Premergător al postulatelor newtoniene, Galilei stabilește o punte între explicarea aristoteliana a mișcării în termeni de cauze și efecte și formalismul newtonian al relației dintre forță, masă și accelerație care ne-a dat mecanica clasică și cucerirea lumii prin progres tehnologic.

Perspectiva asupra mișcării s-a schimbat de-a lungul istoriei cugetării, atât celei științifice, cât și celei speculative. Pornind de la cugetări despre ”permanenta curgere” heracliteană, ”mișcarea” a fost surprinsă prin concepte intuitive sugerând că obiectele tind să-și găsească locurile naturale în funcție de elementul lor constitutiv (Aristotel). O adevărată revoluție în gândire a reprezentat teoria relativității lui Einstein, care ne-a arătat că spațiu și timpul sunt interconectate într-un continuum, ”mișcarea” fiind, ca apanaj al gravitației, naturalețea și firescul pe care, ca orice firesc, îl ignorăm, îl substituim banalului, neasimilându-l și lăsându-l fie științei pentru obiectivare, fie metafizicii pentru speculație.

Stagnarea, staticul, imobilul, nemișcatul, neschimbarea, încremenitul devin astfel locuri înspăimântătoare, generatoare de angoase, dar și locuri comune spre care nepriceperea noastră ne navighează cu ochii legați în tânjeala noastră după a 13-a zodie care să ne absoarbă pe toți într-un viitor extrem de apropiat: Zodia Confortului... Mișcarea ne animă, dar ne și sperie, mișcarea trebuie să fie, ne spunem tot mai des, un mijloc, o cale, ea nu poate fi un scop. Și oricât asimilăm concepte ale Estului (Prea) Îndepărtat, a sta pe drum, a te ”fâțâi” în parcurs sau a te preface că ”traiectoria” e cireașa de pe tort și că destinația e complacerea în suficient, nu ne mulțumește pe mulți dintre noi...

Mișcarea pare să fie scara spre împliniri precise, diferența de potențial, delta dintre trecutul bifat și ștacheta următoare, rămânând în atitudinea multora ca intermediarul, intervalul, valea în care coborâm mulți adeseori, dar din care vocația ascensiunii ne propulsează spre piscul din față.

Dezvoltată în secolul trecut, mecanica cuantică a introdus concepte precum dualitatea undă-particulă și incertitudinea, schimbând radical modul în care înțelegem mișcarea particulelor la nivel subatomic. Speculativul s-a simțit din nou înghiontit să absoarbă pe nerumegate frânturi de pseudo-științe și s-a grăbit să inunde piața bulversată a gândirii cu aberații care mai de care mai ...cuantice.
Dacă teoria cuantică consideră problematică traiectoria bine definită a unei particule, granița dintre incertitudine (ca etichetă pur statistică) în microcosmosul subatomic și discernământ și acțiune în lumea macroscopică este adesea percepută ca fiind volatilă, uneori dispărând cu desăvârșire într-un amalgam de teorii și concepte confuze. Mișcarea cuantică se pare că e de fapt vibrația nedefinitului, excitația câmpurilor particularizate pe proprietățile diferite ale componentelor elementare ale materiei, potențial așteptând manifestare ca devenire devenită. Nor de iluzii al înțelegerii noastre, fum al esenței răspândit dintr-o margine a infinitului într-alta, mișcarea devine însăși realitatea. Cea obiectivă, independentă de noi, observatorii limitați, care o percepem doar fragmentar, ca împlinire a orgoliilor noastre de a fi creatori ai observabilului într-o lume a posibilității oferită ca libertate.

Din perspectivă estetică, mișcarea conferă materiei un dans subtil, un joc de lumini și umbre care conturează realitatea într-un tablou fascinant. Este ca o coregrafie a timpului, în care fiecare părticică de materie devine un dansator în spectacolul cosmic al existenței. De la fulgii de zăpadă până la galaxii îndepărtate, toate se află într-un perpetuu vals al mișcării, unde frumusețea este surprinsă în efemeritatea schimbătoare. Astfel, mișcarea devine o metaforă a schimbării constante în viața noastră. Ca și cum universul ar fi o imensă carte a destinului, iar mișcarea ar fi cuvintele care definesc fiecare pagină. Cu fiecare mișcare, descoperim noi părți ale realității și ale noastre înșine, navigând prin labirintul existenței cu curaj și deschidere spre necunoscut.

Flexibilitatea minții – o mișcare ea însăși pivotând ce e drept în jurul paradigmelor fiecăruia - devine atunci cheia de decodare a acestui dans cosmic. A fi deschis la schimbare, a accepta fluxul constant al vieții, înseamnă a transcende limitele materiei și a experimenta dimensiunile adânci ale existenței. Bambusul care se lasă îndoit de vânt, dar nu se frânge, poate fi simbolul minții flexibile care se adaptează la schimbare fără a-și pierde autenticitatea. Întrupat din mișcările reflecției, Spiritul, parfumul minții, se mișcă într-un dans invizibil cu mișcarea lumii, ca o melodie subtilă a cosmosului.

”Mișcarea” creează poezie, prin ajustarea percepției între diferite nivele de granularitate a realității și îmbrăcarea ei în straie lexicale care rezonează diferit cu sensibilitățile audienței care o receptează. Atenți la relativitatea mișcării, sensibili la rezonanțele percepute la trecerea prin viețuire, poate că uneori se cuvine să ne privim trecutul foarte îndepărtat în ochi și să-i șoptim de pe marginile minții ostenite, cuvintele credinței că nimic nu va rămâne în loc: ”E pur si muove!”