Instalația

Mă auzi suspinând cu fața la zid? Picuri mari și reci se preling pe zidul scorojit de timp. De timpul celor care nu au mai avut idei, viziuni sau soluții la conjugarea lui ”a fi”.

Acum e simplu, câteva forme se perindă prin împrejurul meu lichefiat. Mă surprind zâmbind cu bunăvoință de ghișeu, sprijinindu-mă de bara nichelată. Alerg relativ și încremenit, citesc afișajul cu orașe și sate, cu instrucțiuni în caz de urgență, cu urgențe în lipsa instrucțiunilor. Pe geam peisajul se tapetează neuniform și abstractul se ia de mână cu protestul la viteze ușor accelerate, apoi constante, decelerând cuminte până la următoarea oprire. Licăririle luminii aduc solourile de chitară din amintirea dimineților reci.

Figuri șezând, figuri proptind alte nichelări, suntem fumuri umede cu fire albe crescute din urechile surde imediatului asudat de lângă noi, străbătând sub-pământul. London Underground.

Tubul digestiv al capitalei își huruie glutoanele în apetitul dimineții. Caut în jurul meu cu privirea ascunsă în trecut alte destinații. Părul creț cu accent jamaican și arhipelagul de culori dă ritmic din cap și privește încruntat miriadele de neutrini care îi trec prin tot corpul în fiecare secundă. Îl simt că le simte. Fata cu ochi de smarald și lanțuri în dinți citește absolut toate cuvintele de pe pereții în viteză. Le înțelege cu vârful limbii ascuțite și trece mai departe. Gustul ei îmi lasă un gust gutui în amigdale. E timpul germinării, sub-pământul scormonit în tuburi care se întrepătrund pune ceva la cale.

Indianul cu turban, care poate fi pakistanez sau bengalez, se ține de bară, e format din mai mulți copii cu ochii negri, din plase de plastic pline cu sticle de plastic, șoapte mârâite către cel mai mare băiat și o soție de alamă care se ține de bara de nichel vecină. Indianul pakistanez sau bengalez coboară la prima stație, ținându-se de mână. Ajunși pe peronul care pleacă în secunda următoare, la fluierul care vine de nicăieri, toți se așază în cerc în jurul femeii de alamă și încep să danseze dansul tigrului de la periferia metropolei. Văd încurcat că nimeni nu le dă nicio atenție.

Se perindă printre barele nichelate urcări, care se amestecă precum șerpii colorați și constipați de pe harta din fața frunții cu coborâri, desanturi care sunt întotdeauna destinații temporare, cine se vrea ajuns și rămas în stația de metrou? Poate violoniștii și chitariștii decadenței înzestrați cu riffuri exersate în mansardele mucede londoneze și cu capacul instrumentului la mila desanturilor în trecere.

Cobor în centrul galaxiei, la stația cu nume de luptă, urc treptele spre lumină și îmi urmez câinește telefonul cu săgeți mișcătoare către destinația mea: The National Gallery.

Mă auzi suspinând cu fața la zid? Picuri mari și reci se preling pe obrazul meu scorojit de timp. E timpul să am idei, viziuni sau soluții, să încep demersurile despre acceptarea provocării, să aduc lumina acolo unde alții s-au sictirit să schimbe becul după nenumărate scurtcircuite sau au decis, fără nicio remușcare, că nu se merită, că e ineficient, că e prea prost plătit efortul. Peste câteva săptămâni, milioane de vizitatori, poate miliarde, veniți din toate galaxiile încă nedescoperite vor invada spațiul acesta gol și speriat, ca o imigrantă exotică cu trăsături senzuale pusă să pozeze pentru coperta revistei Cosmopolitan, vor da ritmic din cap, simulând iluminarea în fața Instalației prin care Artistul își va performa salvarea lumii, vor face poze, dacă e permis, vor asculta ghidați subtil și cu fire albe crescute din urechile surde imediatului de lângă ei, motivațiile Artistului în limba lor de lemn, de piatră sau de nichel.

Cu dosarul de schițe și documentații împrăștiate printre montatorii de vitrine și electricienii cu fibre optice în priviri, caut în jur un gând salvator, o rămășiță de idee, un punct de pornire din care să răstorn Pământul, să găsesc Instalația în locul gol rămas după strămutarea de pe orbită, ca pe o comoară germinată sub Pământ, să o aduc pe brațele nichelate în muzeul cu schele și instalatori mișunând și să o depun ofrandă la picioarele Artistului. Să-l privesc o singură dată, ca un credincios care își absoarbe din ochi spoveditorul în ziua împărtășaniei, să rămân agățat cu umilință de clipa care ne uită, să-mi iau polul și să plec.

Răscolesc în minte cursurile despre generarea conceptelor, ideile flotante, ierarhia specificațiilor, dar nimic nu se conturează. Cu fața la zid și cu privirea ascunsă în trecut încep să caut alte destinații, cerșind divinului sclipirea care să trezească clipa împotmolită. Să o ridice din mocirla necunoașterii, să îi curețe lacrimile cu duioșia bunicului și să o facă Gând ce făptuiește. Căci ce sunt ideile care ne brăzdează ”bulbul nesigur de vis și teroare”, dacă nu dau pârg la apusul ploilor, decât freamăt și tânguire, leac la neboală, drojdie nedospitoare, vers fără poezie… Era un început pe care nu știam să-l înțeleg.

Ce ar fi să accept că fiecare început poate fi iluzoriu si temporar, că te poate duce spre nicăieri și că te poate găsi mai împuținat la final decât crezi sau decât ai început când ai început sa începi. Doar sa accepți, nu resemnat, ca un învins, ci înțelegător, pre-știind că…e doar un alt început, așa cum probabil Dumnezeu ne-a gândit înțelept și înțelegător ca pe o altă creație, un alt început, o altă faptă, care începe să (se) manifeste. Să fi creat si alte lumi, paralele sau perpendiculare, să-și fi arogat unicitatea noastră (daca e!) ca o încununare a altor perfecțiuni adiacente, ușor coplanare, dar fără misiune – poate oare Dumnezeu sa creeze doar așa, dintr-un motiv poetic? Are Dumnezeu o fațetă estetică, ceva care transcende rostul, ceva care se așază între obiectiv și subiectiv, un fundal cosmic care radiază fără să propage dinspre nicăieri spre niciunde, totuși inundând spațiul-timpul cu un ceva fără de care nu se poate altfel?

Mă întorc spre picurii mari de ploaie care sapă bouri pe pereții peșterii din minte. Umbra mea mă ține de mână și privim amândoi smeriți și fascinați la ruga care iese ca un abur din adâncul spaimei și se ridică lipită de pereții craniului meu dezgolit de sensuri. Iese despicată prin orbitele găunoase și se înfășoară printre sprâncenele ninse în fuioare de ceață, urcând spiralat spre o altă perspectivă, a păsării care se mistuie la fiecare renaștere, se face Gând care Crede, apoi Credință care Gândește ca să se adăpostească de-abia pâlpâind în ieslea Cuvântului. E timpul germinării, văzduhul scormonit de gânduri care se întrepătrund pune ceva la cale.

Peste jocul ploii se lasă seara, dosarul de schițe și documentații se strânge în el însuși, montatorii și electricienii își sună nevestele, eu cobor în curtea muzeului ghidat de săgețile întoarcerii acasă.

Cobor treptele dinspre lumină și caut tubul în care mă înfășor în jurul barei nichelate. Caut instinctiv firele albe care să mă rupă de formele din jurul oboselii, in locul lor mâna încercănată dă de o formă ascuțită care îmi strecoară brusc frigul prin măduvă. O scot încet, grijuliu, ca pe un ou cu ghearele proaspăt ivite și o ridic în dreptul ochilor. Rotindu-se de la sine, învăluită în aură de culoarea polenului de nufăr, deasupra palmei mele levita grațioasă ca un crepuscul pe malul lacului de munte, Instalația.

Avea înțeles, avea formă, avea greutate, avea moment asezonat cu clipe în nodurile esențiale, curgea dorul de frumos prin muchiile ei rotunjite ca apa de izvor prin minunile arteziene, avea vise visate de îngeri în fundal și versurile șoptite pe trei voci, cea de lemn, cea de piatră și cea de nichel stăteau pilaștri, susținând minunea.

Nu știu câte stații trecuseră prin mine, când un accent creț îmi zâmbi cu ochii sclipind praf de diamant stelar și, atingându-mă ușor pe umăr, dădu din cap în ritmul inimii mele. Mi-am luat ochii de la Instalația care acum vibra ușor în palmă ca petalele timide ale florii-fluture și am văzut în fața mea mâna întinsă a femeii de alamă, brățările ei murmurau la unison cu vibrațiile Instalației, mă invita, cu ochii negrii înfipți cald în spatele lacrimilor mele, să dansăm. În jur, indianul își desfăcea copiii în evantai, bătând din palme în ritmul melodiei venite de nicăieri. Cu ctitoria într-o mână, am luat degetele de alamă a femeii și am dansat dansul tigrului de la periferia metropolei. La geamuri, violoniști în frac și chitariști rebeli, aduceau cânturile lumii, înghesuindu-se la poalele Instalației, care acum vibra in toate culorile curcubeului peste cuvintele pereților.

Am coborât pe malul zilei cu Instalația încrustată sub ochiul minții, cu dorul de casă și cu zâmbetul cu lanțuri al fetei cu ochi de smarald.