Hinta și telomerul

Viața ca un proiect. Cu buget și durată necunoscute. Învățat să disec firul în patru, pentru fiecare punct cardinal câte o bucată, disec și proiectul ăsta de necuprins în proiecte mai mici, mai scurte, mai suportabile și mă împart toată ziulica în începuturi și sfârșituri. Nu prea înțeleg rostul părților din mijloc.

În fiecare an, pe când vara se petrece pe ultima cărare, pentru mine începe numărătoarea. Cea inversă. De ce oare ne e mai ușor să revenim din neant către noi înșine decât să ne avântăm spre alte geometrii prescrise de alții pentru noi? E numărătoarea zilelor până la venirea acasă.

Deși e distanța dintre două puncte pe o hartă, geodezia încărcării pe scara emoțiilor străbate dimensiuni despre care aflu de fiecare dată câte ceva nou. Numărul zilelor scade, simțurile se agită ca o mare înfricoșată că își va pierde valurile, e greu să le definesc în aceeași gamă cu care m-am obișnuit în ultimul timp. E o calibrare la un alt fel de geometrie.

Recurg la amintiri ca la o tehnică a salvării, uitând că lumea, indiferent de poziția ei pe hartă, are geometria ei, ancorată în coordonate mobile, raportată la cotidianul fiecăruia, după legea vremii și a locului.

Numerele se fac mici, sângele se cere afară, organele se foiesc în jurul ochiului furtunii, pe care îl simt ca pe un nod prin care trec toate gândurile îmbâcsite de incertitudini. Dacă nu găsesc ceea ce caut? Dacă nu mă găsesc unde mă caut? Dacă nu mă mai găsesc, unde să caut?

Vine numărul zero, despre care mai nimeni nu știa nimic pentru secole, e numărul cu care calibrarea ar trebui să fie completă, e resetarea la normalitate, dacă mai e ceva normal în tot drumul ăsta dintre mine, cel îmbălsămat în proiectele cu început și sfârșit, și minele spre care încerc să mă caut în cele câteva clipe petrecute acasă.

Sunt clipe de care trag în toate direcțiile, vreau să cred că pot să disec timpul în patru, pentru fiecare punct cardinal câte o bucată, să alungesc trecerea asta încăpățânată prin mine, cum alungea bunica moțul de aluat în toate direcțiile. Și întotdeauna îi ieșea o plăcintă atât de gustoasă. De ce oare nu e ușor să petrec timpul de nord cu cei dragi, timpul de sud cu cei tare dragi, timpul de vest cu cei foarte dragi si timpul de est cu cei mai dragi?

Aeroportul, cozile, norii și petele de pământ și apă, cititul paginilor cu gândul la timpul cardinal, frânturi din limba cu care cuvintele mi-au făcut rând pe rând ochii, apoi pleoapele care să-i închidă la vremi, gura, apoi buzele pe care le strâng tot mai des, pielea în care mă țin adunat, zgribulită între o furtună și alta.

Între cele două topologii, zborul nu se încheagă, e fragmentar și discontinuitatea mă transportă înainte și înapoi. Drumul spre casă e ca visele de pe hinta din parc, mă avânt spre cer cu picioarele la nivelul capului și zâmbetul către cer, iar visele îmi rămân în urmă, în poziția de echilibru, așteptându-mă să le iau în cârcă la întoarcere, când, din păcate, zâmbetul îmi rămâne agățat de fiecare dată în punctul maxim în care am ajuns.

Ești încărcat de vise când te întorci acasă, pentru că e timpul visării, e timpul timpurilor cardinale. Te arunci cu nesaț pe toți cei dragi, le descoperi viețile petrecute între balansurile tale, le spui că urcările hintei tale sunt mult mai numeroase și mai de succes decât coborârile, pe care, de altfel, le folosești ca să te reîncarci cu vise.

Totuși, acolo sus, zâmbetele se adună.

Te arunci pe străzi, îmbrățișezi, cu gândul firește, fiecare trecător, fiecare copil, Doamne, ce-ai mai crescut, serios, n-am știut, arătați parcă mai tânăr/ă, pelerinajul la Lemnul cel Verde, ce ieftin e totul, începi să gândești cu prima celulă neuronală, în fracțiunea următoare telomerul tot mai chircit îți răsună în urechi: ”ipocritule”, te cerți imediat smerit cu gândul la timpul deja scurs, pe cel nordic îl aduci mai aproape de cel sudic, să aibă aceeași pornire, dar orientări diferite, ai vrea să compensezi timpurile, de la nouă la zece te ascult eu pe tine, de la zece la nouă mă asculți tu pe mine, ne vom îmbrățișa pe la nouă jumate, știind că nu s-a întâmplat nimic rău între timp.

Vine timpul Metropolei, a scăldatului pe trotuarele mirosind a frumos, a studenție, a catedralelor ticsite cu cărți. E ora mesei. Petrec timpul de vest si pe cel de est pe scaunele din colțurile librăriilor. Aleg meniul. Hinta din mine îmi zâmbește cu toți dinții, după câteva ore bune duc teancul spre ghișeu și mă așez la coadă. Pentru o fracțiune de secundă mă văd în fața mea, student fericit, cu o carte în mână. Reușisem și luna asta să iau una… Zâmbesc și mă gândesc ce neîncăpător e acum rucsacul din spate.

Într-un an, am lăsat cărțile pe tejghea și am cerut, respectos, să mi se facă totalul… în engleză. Studenta de după tejghea a zâmbit și mi-a răspuns într-o engleza mult mai bună decât a mea. Când telomerul înnodat de rușine mi-a șoptit că sunt penibil, am roșit până în vârful hintei și am întrebat rușinat: ”De ce vorbim în engleză?” Cu aceeași voce calmă, studenta mi-a zâmbit îngăduitor: ” Dumneavoastră ați început…”. Minele din fața mea mi-a aruncat o privire gri și a ieșit chicotind din librărie.

Mă întâlnesc pe străzi cu cei despre care nu știu cum s-au schimbat, sunt parcă întâlniri între stafiile personulităților noastre, scenariile decurg asemănător, ei se prefac interesați și bucuroși de întâlnire, eu recurg la ambulanțele amintirii, caut în memorie scenariul care se potrivește, nu vrem să renunțăm la cordialități și totul se transformă în ceea ce de atâția ani le numesc trotuarisme.

Se împuținează cei care își armonizează hinta lor cu hinta mea, care uită spasmele telomerilor și leagă clipa din viața noastră trecută cu clipa aceea a reîntâlnirii, dar care nu uită că trecutul e balastul din fundația pe care ne construim prezentul, că greșelile se apleacă peste noi ca umbre în calea pârjolului amiezii și că numai de noi depinde dacă trecerea lumii prin noi ne urcă sau ne coboară pe hinta vieții.

Suntem tot mai puțini rotindu-ne în jurul lumii, arcuindu-ne tot mai greu la fiecare avânt, cu ochii înfipți în stelele zilei ascunse de umbra soarelui nopții și, scârțâind alăturați în codrul de hinte, ne lungim cu vise dulci telomerii…