Ghinion

Bună ziua!

Bună ziua. Ce aiurea mi se pare să te saluți tu pe tine însuți...

Trebuia să începem cumva, nu? Și ce poate fi mai ușor decât un salut, o urare, o dorință...

De ce trebuie să fie întotdeauna un început? Nu cred în existența începuturilor. Nu mai cred că ceva poate cu adevărat începe, pur, din nimic, ca și cum ai trage o linie, te-ai uita în urmă și apoi, rotindu-te ușor înapoi către linie, ai decide că de acolo, de atunci, o să începi un alt început.

Toate lucrurile, stările și delimitările încep cu ceva, încep undeva, nu crezi?

Poate e o iluzie, o convenție, o parte a categoriei, nu știu. Toate trebuie să aibă un început, o desfășurare și un final, se pare. Mă simt foarte inconfortabil cu asta. Eu nu-mi aduc aminte niciun început. Scutură-te de minte și încearcă să-ți amintești începuturi...

Prima dată când ai mers la... grădiniță, la școală...

Aiurea, atomii mei erau aceeași, ceva mai fragezi, organele mele tremurau la fel ca o zi, o lună sau o viață înainte... Eram deja început în lume, eram deja o carcasă plină ochi de trecuturi, de gânduri decolorate, indefinite și întrebătoare. Eram deja o matcă germinabilă. Au venit oamenii mari cu zâmbetele lor pline de responsabilitate și au adăugat alte vorbe, alte reguli, alte griji decât cele decolorate, indefinite și întrebătoare pe care le aveam deja...

Experiențele au un început, e momentul acela unic, distinct, în care...

Inefabilul experiențelor nu e un început... Cred, mai degrabă, în existența centrului. Un lucru are un centru în jurul căruia se constituie, un punct tare în jurul căruia gravitația l-a constituit si delimitat. Nu știu nici până în ziua de azi unde începe ceașca mea de cafea, dar mi-e drag centrul ei. De acolo radiază mireasma și rostul ei. O stare se percepe diferit în funcție de victima de care se atașează și o devorează radial, dinspre ceea ce ne place să numim început, care nu e decât clipa subiectivă a conștientizării, înspre înafară, trecând prin fibrele temerilor și îndoielilor, acutizându-le sau evaporându-le, după caz.

Îți place să te complici, să divaghezi, să ieși din concret de parcă...

Hai să fim serioși, ție îți place concretul? Alambicarea pe orizontală a banalului în toate formele posibile și imposibile, înșiruirea tembelă de evenimente cărora le găsești convenabil funcții terapeutice ca să te justifici ție însuți, pentru ca la final să tragi concluzia că...

Deci există totuși un final? Nu avem început, dar...

Percepția, rămân de dragul tău la scuza asta, că e o chestie de percepție... Te-ai plimbat vreodată cu sfera printr-un plan? La început... fir-ar, nu mă pot debarasa de cuvinte...e ca și cum încerci să-ți vâri piciorul într-o lume nouă, un lac de munte, o mare verde fără valuri sau o grotă plină ochi de lipsa luminii... E doar un punct ce te leagă de abis sau de apa originară, un singur nerv din vârful degetului, ce te anunță cu înfrigurare că e pe cale să se întâmple... Apoi te cufunzi în planul propriei decizii, mediul înconjurător te împresoară, sfera ta se adâncește în planul altora și devii, încetul cu încetul parte a trecerii...

Nu e punctul un început?

Nu, nervul tău nu înțelege singularitatea punctului, nervul tău nu percepe lipsa dimensiunii, el are nevoie de mai mult decât un concept abstract al intersecției dintre tinele căutător de planuri și lumea plană indiferentă la sfera ta călătoare..

Și atunci când percepi efectele intrării tale în plan?

Vezi, percepția, doar atât... Punctul acela nedefinit rămâne ceea ce a fost încă înainte de călătoria ta, doar un ideal. Dar se constituie într-un centru de radiere. Începi să dobândești rază, la început e mult mai mică decât raza sferei tale, sau cel puțin așa pare din perspectiva planului..

Ce zice planul?

Nici planul nu vede punctul, poate doar intuiește o trecere, o posibilitate. De-abia când te hotărăști să continui drumul ești perceput și atunci e prea târziu. Planul doar vede un cerc care se lărgește în lumea lui. Dacă planul prin care se întâmplă să te întâmpli e limitat, va simți că-i ocupi din spațiu, te va percepe ca pe o invazie. S-ar putea să dai de neplăceri.

Ce poți să faci atunci? E prea târziu ca să...

Niciodată nu e prea târziu. Totul e să nu te oprești. Dacă te oprești, cercul se va cristaliza în planul planului, te vei simți încremenit și vei fi perceput ca o țintă conturată și imuabilă, deci vulnerabilă. Continuă să călătorești, vei crește pe zi ce trece, cercul tău se va lărgi, planul va da de înțeles că exiști.

Poți să schimbi planul?

Pe mine mă întrebi? Planul nu va ști niciodată despre tine și călătoriile tale, va fi părtaș doar la o pulsare circulară prin preocupările lui. Nu va ști niciodată dacă ai trecut prin el, continuându-ți călătoria spre alte planuri sau dacă, odată intrat, te-ai răzgândit și te-ai întors din drum.

Contează?

Pentru plan, nu. Pentru tine, da... Părăsind planul, vei vedea cât întuneric ud ți-a rămas agățat de sferă, vei învăța să te cureți de griji, de frici și de speranțe, să-ți recapeți strălucirea concavității și, mai ales, să înțelegi că sfera e doar un vehicul al trecerii tale prin planuri. Va trebui în curând să te descurci doar cu tine însuți...

Și dacă nu te urci pe sferă? Dacă rămâi în cochilia ta diformă, mâncând nisip și visând perle?

Tu încă nu ai înțeles că nu tu decizi sfera? Drumurile sunt făcute, zarurile sunt aruncate, tu doar decizi dacă o iei pe drum și dacă accepți fața de sus. Apropo, cică toate fețele zarurilor au cifra zero pe ele...

Asta e ironie sau libertatea sorții?

E revoluție prin selecție naturală. Încremenirea în cotidian, cu toate alambicările ei orizontale este sortită eșecului, generează poluarea destinelor și incită la refulări. Trebuie să înveți cum se călărește sfera. Doar colindând hăbăuc planuri alternative poți să-ți surprinzi trecător reflecția deformată pe coaja sferei... Rămâne să-ți descifrezi adevărata imagine, nu cea proiectată de succesivele incursiuni în lumile altora...

Întâlnirea cu alte sfere?

Ha, mai e mult până pricepi ceva din sfera proprie, e foarte greu să percepi sferele altora, sunt foarte închise în ele însele. E atâta volum ascuns în spatele fiecărei superficialități.

Și planurile?

Sunt doar proiecțiile altor sfere, machiajul șiret al geometriei spațiale. Mulți nu reușesc să-și distingă propria sferă, preocupați să-și mărească cercurile în cât mai multe planuri...

Ți-ai pus vreodată problema că toate complicațiile astea sunt doar o consecință a chimismului tău defectuos? Că nimeni nu călărește nicio sferă, că zarurile sunt doar o altă creație absconsă a neputinței noastre sau că lipsa acceptării ca formă de supraviețuire e doar lașitatea de a te considera parte a întregului? Ce zici dacă într-o bună zi afli că lumea e o conglomerație de miracole și tragedii, unele mici, altele mari, că fiecare dimineață are rostul ei, că deciziile pe care le luăm în fiecare zi și efortul pe care îl depunem de dimineață până seara ne pune pe masă zâmbetul obosit, dar împăcat al cinei, că noi ne creăm cu bună știință cercul de asemănători și de aprobatori, că noi ne definim celula proprie, în adâncuri cu nucleul pe care îl protejăm de toți și de toate, dar mai ales de noi înșine, cu o membrană elastică, ce se mulează după vremea de afară, iar citoplasma de zi cu zi o asezonăm cu înșiruirea aia tembelă de evenimente de care te deziceai tu la început? Da, la începutul discuției noastre, că doar a fost un început, întotdeauna a fost, este și va fi un început, toate lucrurile și stările trebuie să înceapă, unele se termină, altele continuă nestingherite... Ce spui dacă totul e mult mai simplu, mai direct, mai normal și dacă nu cumva ești tu acela care călătorești în sfera ta lustruită, ratând orice întâlnire cu planurile cu adevărat importante?

Ghinion.