Contrapunct

... relația dintre două sau mai multe linii melodice...

Să fi fost nevoie de două instanțe încă de la început? Când să fi apărut divergența, înainte sau după primul răspuns? Mi-ai plantat întrebările înainte de a-mi da seama de orice altceva, înainte de a fi fost conștient de vreun scop. Puteam spune, aproape cu siguranță, că nu purtam nicio vină despre prima direcție, ea mi-a fost dată, inoculată, am pornit la drum fără să am vreo intenție, vreo obiecție, vreo idee.

... independente în contur și ritm, dar interdependente în armonie...

Respirația dintre două gânduri putea fi prima divergență, total inconștientă, moștenită pe fundalul confuziei și, ca atare, nu i-am acordat nicio atenție. M-ai întrebat dacă am conștientizat relația dintre fiziologic și recursivitate. Mi-ai dat exemplu respirația, apăsându-mă ușor pe piept în timp ce eu, contorsionat și vinețiu, mă nășteam cu comparația înnodată de buric, scorul Apgar.

... aceste linii melodice se numesc voci...

Am întrebat ezitant dacă instanța maternă se pune, se ia în calcul, are vreo însemnătate. Mi-ai răspuns retoric cu prima lecție de pedagogie infantilă, așezându-mă gol în fața oglinzii: ”Se pune, se ia în calcul, are vreo însemnătate?” Am luat-o ca atare, era un dat, încă unul, avea să fie unul dintre multe altele pe care le-am acceptat doar ca să putem trece mai departe. Nu se putea să o iau în calcul, am încercat să argumentez, divergența ar impune ca materialul să fie de aceeași natură, de aceeași ființă, iar maternul e natură coaptă, e ființă germinată, e vis făcut lapte și picurat din viscere în sânge. Ai zâmbit pentru prima dată, apoi cu mâna facută căuș, mi-ai dat să sorb lumina galbenă din fântână. În spatele nostru luna râdea în hohote.

... melodia principală se aude prima dată și se numește cantus firmus...

Receptorii s-au ivit pe nesimțite, atașați de tot felul de organe, de la organele de zâmbet, la cele de durere, de la cele de dor, la cele de acceptare, delimitați cu timpul între ei și servindu-mi acelorași scopuri nobile: mersul pe două picioare – unul numit stâng, folosit la dus, celălalt drept, folosit la întors, vorbirea pe două voci – una interioară și bâlbâită, agonizând peste cea exterioară și creponată, numită glas, sau gândirea pe două direcții - una a fricii și a neînțelesului, cealaltă a iluziei și a apartenenței. Aici nu ai fost de acord cu mine, tot timpul ai avut tendința să mă oprești din toate puterile, sau, cum îmi șopteai direct în urechea internă, să minimizezi riscurile. Așa că am uitat destul de repede despre mersul pe loc, despre urlatul muțeniei și despre gândul care se gândește. Am ales pasul ezitant, vorbirea golită de cuvinte și gândul că, cu timpul, va fi mai bine.

... în final sunt permise note suspendate și disonanțe temporare, alături de note de orice durată...

Compromisul a apărut devreme, s-a furișat în căutarea mărului, a mușcat din ezitări, lăsându-și balele îndoielilor pe toate întâmplările pe care nu le puteam înțelege. Tot devreme m-am lăsat pradă certitudinilor, luând decizii bazate pe frică, iar fricile mi le-ai îngropat tu adânc în coșul pieptului. Mi-ai spus că așa se ține vieții piept. Ai stat lângă mine ca o umbră, erai de fapt umbra, din orice parte cădea lumina, te vedeam pulsând în jurul meu și arătam împreună ca o stea întoarsă pe dos. Mi-ai arătat că viețuirea e o împletire de nesincronizări, mă creșteai pe spatele tău de umbră colorată ca pe o cocoașă promițătoare. M-ai purtat așa umbrit deasupra lumii să văd, să aud, să miros, să degust... Cu cât mai mult mă ridicai în văzduh, cu atât mai greu îmi era să disting vedeniile, sunetele, aromele și gusturile. Nu știu când ai plecat, nu știu când am rămas fără umbră, nu știu de când, rămas suspendat, văd lumea crescând în jurul meu, ca un zid ridicat din destine, cu vitraliile ferestrelor sparte. Aud vedeniile aromate trecându-mi prin pori, schimbându-mi gusturile, adulmecându-mi dorurile, hrănindu-se din ce a mai rămas după trecerea umbrei prin mine.

... pentru individualitate, variația simultană a vocilor în aceeași direcție este evitată...

Cred că am început să te înțeleg când îmi spuneai, parafrazând, că ești doar coșmarul pe care l-ai avut azi-noapte. Și cu mine cum rămâne, te-am întrebat de la poalele valului? Dar tu dispăruseși. Face bine la personalitate, mi-a răspuns ecoul lăsat de plecarea ta. L-am înfășurat în jurul mijlocului, ca pe un brâu gros la vremuri înserate și am rămas de atunci la cumpăna drumurilor: să te cred pe tine sau să mă încred în mine?