Clinica

Vă rog să vă așezați aici pe bancă, o să vă aduc imediat numărul pentru consultație și, când vă vine rândul, domnul profesor o să vă cheme în cabinet.

Așteptarea poate fi uneori suspendată, deasupra noastră, legată cu ceva rigid de noi, cam ca și plutitorul de la toaletă. Atunci așteptăm ca cineva să declanșeze mecanismul care să ne scurgă toată acea așteptare peste creștet, prelingându-se peste ochi, brațe și piept, pe dinăuntru și pe dinafară, să ne anunțe că e timpul alunecării înspre neașteptat și să uităm cu desăvârșire, în clipa imediat următoare, de suspendare, rigiditate și plutitor.

Alteori, așteptarea e zimțoasă, colțuroasă și umedă, parcă simți și un vânt rece șuierându-i printre zimți. Te scoate din ale tale direct în stradă, desculț, cu părul vâlvoi și cu capotul descheiat la toți nasturii. E o așteptare care te surprinde întotdeauna pe nepregătite, are și un gust metalic acrișor, asemănător presimțirii. În general, declanșarea neașteptatului vine dintr-o privire de cele mai multe ori încărcată de vină, e ceva resentimentar în fiecare suspin care te anunță cu părere de rău că, de data asta, nu e de bine.

În fine, ar mai fi așteptarea-bine-temperată, asumată, așteptare cu butoni la manșetă, cravată asortată cu ciorapii și, deși deseori temperamentală, radiind bun simț, un iz ușor sofisticat și conformă cu cadrul în care se întâmplă. E ceea ce se poate numi ”așteptarea de bine”.

Ar fi mers cu categoriile așteptării mai departe, ca de obicei, catalogând instanțele cotidianului, disecând posibilități, în fine, recurgând la toate tertipurile posibile care să-i justifice amânarea deciziei. A oricărei decizii, fie ea rațională sau nu.

A trebuit să-și dosească însă gândurile la auzul glasului domnului profesor care îl invita în cabinet. Îi sosise rândul. De undeva din spatele gândurilor de-abia începute ale așteptării se pitulară în vârful degetelor răspunsurile pregătite de-acasă special pentru domnul profesor. Pășind printre zâmbetele exersate înspre cabinet, începuse să-și pună pitulările într-o ordine logică. Parcă îl și auzea pe profesor ruminând pe sub ochelari: ”ordine logică, zici...”.

Înainte ca primul răspuns, cu obrajii îmbujorați, plin de coșuri și cu o fundă mare roșie legată între prima silabă și semnul exclamării de la sfârșit își făcea curaj să intre pe scenă, în ușa cabinetului se ivi un chip păros, cu ochii înlăcrimați, cu un fes ridicol terminându-i nedumerirea, icnind pițigăiat către profesorul din spate: ”Nu se poate un Snadivonu sau Tirpicescu mai bine, au niște descrieri așa frumoase, aproape am plâns de bucurie, știți, dom’ profesor, promit să termin norma de data asta...”. ”Dragul meu, se auzise glasul profesorului care deja îi făcea lui semn să intre, am promis doar să ne ținem de program, nu? Dacă vrem să fie totul bine... hai, ne vedem data viitoare.” Ochii uzi de sub fes se pleoștiră și cu un oftat gri-petrol, părosul dispăru în spatele lui, luând parcă cu el și primele lui răspunsuri pitulate în spatele cortinei.

Se simți așadar gol și împiedicat la ușa cabinetului. Profesorul îi zâmbi la fel de amabil ca data trecută și îl invită să se așeze pe fotoliu. ”Cum mai suntem? Avem poftă de povestit azi?” Persoana întâi plural îi lăsa întotdeauna un gust de pătrunjel nemestecat oprit în spatele mărului lui Adam. Brusc se simți mai aproape și totodată înspăimântător de legat de părosul de dinainte. Era, la urma urmei, și el, doar cazul următor. Așa cum învățase odată cu trecerea timpului la număratul eșecurilor, lăsă pătrunjelul în grija lui Adam și zâmbi cu încrâncenare: ”Bine, mult mai bine, da, mult mai bine, adică oricum, cred că e mai bine, o să vedem, mă rog, cel puțin așa cred...” Simțea că ordinea logică se duse dracului, auzea în spatele ochilor funda roșie plângând mărunt cu sughițuri, nu era prima dată când, prins la colț, se perpelea să bolborosească tâmpenii fără întrerupere, ca o cascadă care se depășește pe ea însăși la prăvălirea în hăuri.

Nu suporta tăcerea la ivirea penibilului. Nu găsea de cuviință să joace cartea diplomației, să aștepte ca alt pește să riște gustul prefăcut al viermelui murat la capătul perfidului cârlig. Îi plăcea să explice, să se explice, să arate că există o logică pentru care intrase în capcană, pentru că, desigur, penibilul se ivea, la patru ace și cu părul mirosind a parfum, doar când el era prin preajmă. Când își lăsa hainele groase, încolăcite grămadă peste sufletul lui, la intrare, alături de bocancii tari care îi făceau terminațiile reci și subțiri să sângereze. De aceea intra tot mai rar despovărat de frici în galeriile spațioase și strălucitoare ale lumii ce se întâmplau tot mai rar să petreacă prin viața lui.

”Să vedem rezultatele de la ultima ședință până acum”, îi întrerupse nepermisul gândurilor domnul profesor. Ecranele ultimei părți a vieții lui stăteau cu spatele la el, în timp ce, cu nodul de pătrunjei în gât, urmărea liniile ridurilor de expresie ale profesorului. Primul ”hmm” îl percepu înainte ca gândul corzilor vocale să mijească în mintea celui care îi citea semnele trecutului imediat și îl cuprinse o panica verde-închis asezonată cu muguri de ciudă încolțiți la gândul că tehnica asta i-a scăpat din nou. O presupuse vindecată cu luni de zile în urmă când, la indicațiile profesorului, încetase să mai citească din Tratat, își aruncase, cu o ușoară părere de rău, toate notițele, luase de pe raft toate cărțile lui Frunden și le donase cu o nedisimulată malițiozitate bibliotecii centrale pentru arhivare. Înlocuise chiar orele de studiu a psihoterapiei frundeniene cu plimbări lungi prin parcul cu alei paralele, timp în care asculta sunetele naturii. La căști. Recomandate de domnul profesor. Erau înregistrări din natură, special selectate pentru el, ca urmare a rezultatelor de la ședințele precedente. Cu mesaje subliminale. Recomandate de domnul profesor. Se surprindea lăsând baltă trilul neinteligibil al păsărelelor și foșnetul frunzelor în bătaia vântului pentru a desluși mesajul mesajelor subliminale. Se gândea că subliminalele sunt tot niște unde care perturbă mediul și că dacă reușea să intre în rezonanță...

Chiar atunci ”hmm”-ul apăruse în carne și oase între ecran și domnul profesor. În urma lui se aciui și un oftat încercănat peste care vocea ușor tărăgănată a profesorului îi picură lacrimi galben-pal de ceară pe spate: ”Se pare că nu avem vești prea bune nici de data asta. Să înțeleg că nu ne putem descotorosi de logica speculativă sub nicio formă? Data trecută, văd aici, am promis să renunțăm la secolul XIX complet. Totuși văd activitate din Hantel și Kuegel, până la două ore pe zi, de câteva ori pe săptămână.” Cu un gest greoi și împingând din sprâncene timpul înapoi, profesorul își dădu jos ochelarii si ridicând privirea verde-albăstrui își potrivi trimisul silabelor pe noul mers încetinit al timpului: ”Păi, se poate dragul meu, cu critică desuetă, cu sisteme artificiale la limita patologicului și cu interpretări voit-pretențioase ale firescului vrem noi să ne facem bine? Am spus-o de atâtea ori, nu vreau să mă repet, toate înregistrările îmi stau mărturie și le poți consulta tu însuți, avem destul de puțin timp totuși într-o viață de om ca să îl pierdem cu încercări speculative. Sigur că nu mai ești la vârsta la care să te încadrezi în noul sistem de formare, nimeni nu zice să investești acum o avere în credite formative, nimeni nu are pretenția să uiți tot ce ai acumulat... balast oricum, după părerea mea... și uite rezultatul, uite în ce hal sunt analizele. Sincer să fiu, nu văd nici acum rostul, nu prea înțeleg ce sens au avut toate drumurile alea alambicate pe care, ai văzut și tu, te-ai împotmolit de atâtea ori.”

Pauză de respirație. Oftatul dădu din cap alene. Timpul se prinse din urmă, își reveni la ritmul lui tărăgănat, dar precis, domnul profesor își lăsă privirea să cadă din nou pe ecran și, în timp ce coloana lui ce-abia îi mai ținea vertebrele se îmbălsăma cu dojenirile de ceară, profesorul continuă: ”Nici creditele sportive nu au fost consumate corespunzător. Asta nu e bine, mai ales că a fost atât de greu să găsim sponsorizare. Închipuie-ți că ar fi trebuit să le plătești. Cu ce, dragul meu, munca ta de-o viață nu ți-ar fi ajuns nici măcar pentru astea, ce să zicem de viitor? Să nu uităm, punctajul a fost marginal. La evaluare, de-abia... ei, ce să mai vorbim, aici nu avem nicio scuză. Era vorba de efort la limită, ce e așa de greu? Doar știi că totul e monitorizat, nu are ce să se întâmple nimic rău. Plus că efortul eliberează gândirea reziduală de tip 3, îți amintești cum am discutat categoriile data trecută, am văzut că e unul dintre subiectele tale preferate, doar să îl folosești cu cumpătare, atunci când e cazul și... mă rog, ai toate instrucțiunile în curs, da?”

Pauză de inspirație. Zâmbetul cu subînțeles al profesorului îi dezveli fitilul din vârful spinării. Cu greu se abținu să nu își lase mintea să zbenguie din nou, minte care oricum i se crepona pe măsură ce ceara in jurul coloanei își făcea greutatea simțită. Își lăsă umerii grei în jos și sub povara sfaturilor își trimise gândul despre a patra așteptare, numită în grabă ”așteptarea cu un singur capăt”, înapoi undeva între esofag și coloana captivă a spinării.

”Dragul meu, trebuie să-ți mărturisesc că nu mă așteptam ca și după ultimele măsuri luate... și știi doar bine tu însuți cât de dificil a fost să extirpăm toate bagatelele lăsate de romantismul de mucava, de versificările alea nesfârșite pe care le adulai pe la chermeze, de ... cum se numește exact termenul științific, o secundă, să vedem, că îmi scapă... așa... mecanismul relațional de combatere a autocompătimirii sau MRCA pe scurt.. atâta pierdere cantitativă și calitativă a timpului, dragul meu, nimeni, dar absolut nimeni în ziua de azi nu mai pune preț pe relațiile interumane de plâns de pe un umăr pe altul.. avem atâtea programe pentru absolut toate situațiile, nu se poate să ne lăsăm duși de reziduale. Mă rog, înțeleg că nu ai prins toate aspectele formării, arderile reziduale se predau în cursul formativ de nivel I, dar cum spuneam, e prea târziu pentru tine. Oricum, nu are rost să ne pierdem vremea cu rime cu zmei, fete cu plete împletite, petale de nu știu ce pe apă și toate astea... Am scris chiar si o lucrare pe tema asta, despre inutilitatea si pericolul rimei in formarea si dezvoltarea copilului. Uite, am sa o adaug aici in containerul pentru data viitoare.”

Pauză de pauză. Unul dintre răspunsurile aliniate în spatele cortinei și pregătite atât de minuțios să intre pe scenă înainte de ședința de azi era de fapt o întrebare. Retorică. Nu trebuia în niciun caz să-i scape cuvântul ăsta. Retorica fusese extirpată complet odată cu lumea greacă, la una dintre primele ședințe, pe vremea aceea se făceau în grupuri, era doar la început, aveau să râdă în hohote de naivitățile stoicilor, de toți simpliștii ăia obsedați de câte un element chimic, de adunările de barbari dezgoliți și alcoolici care se contraziceau tot timpul, ca apoi să aibă motiv sa se culce între ei. Rândul clasicilor a venit mult mai târziu... În sfârșit, întrebarea din locul răspunsului ar fi fost adresată domnului profesor și se referea la părerea dânsului despre înlocuirea, prin anulare, a atâtor sisteme, desigur perfectibile, cu un singur sistem, tehnologic, demografic, e adevărat preemptiv, nu corectiv, și bazat pe criterii atât de sofisticate încât nicio ființă umană nu îi poate descifra algoritmul, logica și finalitatea...

”Aș dori pentru data viitoare să scăpăm cu adevărat”, și aici profesorul apăsase cu atâta putere pe fiecare silabă a cuvântului ”a-de-vă-rat” încât își simți ceara din spate fisurând ușor în dreptul plămânilor, ”de tot secolul XIX, vei avea oricum foarte mult de recuperat, bibliografia se adună, dragul meu și trebuie să înțelegi că suntem acum la hopul cel mare, odată trecuți de secolul ăsta blestemat, secolul XX nici nu o să-l mai simți, va fi floare la ureche!” Dintre urechile profesorului se iviră niște zâmbete cu aripioare multicolore, mici spiriduși zglobii din care țâșneau scântei în toate direcțiile, într-o clipită se metamorfozară în hohote care se împrăștiară prin tot cabinetul, izbindu-se cu clinchete zburlii de masă, de canapea, de ferestrele luminate, apoi se așezară cuminți și îmbujorate de atâta zbenguială pe fotoliu, aproape de el. Privindu-le lung, după un timp pricepu că domnul profesor făcuse o glumă. Cu siguranță nu poate un secol să dispară așa, ca și cum nu ar fi existat. Și cu atât mai mult, secolul XX.

Cu toate indicațiile și programul nou încărcate în memorie, accesibile la dorință, se trezi condus către ieșire și acum stătea, cu ochii închiși, în bătaia soarelui amiezii. În sfârșit putea să spună că nu-i trece nimic prin minte. Poate are si profesorul pe undeva dreptate. Un freamăt pițigăiat în apropiere îl făcu să deschidă ochii. În fața lui, o barbă cu priviri verzui-sticlat îi șuieră de sub un fes murdar: ”N-ai vreun Snadivonu sau Tirpicescu pe-acasă, pitulat pe undeva? Am Etica lui Astrotinel ascunsă în ghiveciul cu ficuși. Sau vrei niște țigări fine? Unicat, de pe vremuri.” Pițigăiatul bărbos îi rânji cu dinții de culoarea mierii. Mult timp după aceea nu a putut să înțeleagă de unde îi venise replica: ”N-am clasici, sunt reformat, dar o țigare aș lua, dacă se poate..”. De sub fes apăru un pachet slinos, degete arămii scoaseră o țigară și o brichetă lumină barba pentru o clipă. Trase un fum adânc în piept, parcă era pentru prima dată când respira de când intrase în clinică. Avea să meargă în parcul cu alei paralele, avea să se felicite că rezistase tentației fesului. Dacă era un informator al clinicii pus să-l testeze? Adio, credite. Și-apoi să creadă ei ca e atât de prost încât să-și ardă volumele lui Astrotinel.

Cu un mormăit acru, fesul se îndepărtă agale. După câțiva pași își întoarse privirea. Se gândise că slăbănogul ăla poate are ascunse ceva versuri, doar nu-i dăduse o țigară de pomană. Mare îi fu mirarea când în locul slăbănogului văzu o lumânare aprinsă îndepărtându-se până dispăru înspre parcul cu alei paralele.