Atentat la inocența norilor albaștri

Trei lucruri au dus la asta, aparent fără nicio legătură între ele.

Venind odată singur cu mașina spre casă, am luat un călugăr firav și prăfuit de pe drum, care, contrar celor așteptate de mine, mi-a povestit molcom și trist povestea de dragoste și cauza călugăririi sale. A fost ca o împărtășire rostită într-o altă limbă, când a coborât din mașină uitasem aproape tot ce-mi povestise, dar a rămas după el un miros greu de mare și scoici.

Ajuns acasă, la intrarea pe poartă, o fetiță de câțiva anișori, ținându-și mama de mână a murmurat cu o voce de înger: ”Uite, mamă, norii!” Mama a ridicat ochii spre cerul de un albastru nepătat și i-a spus blând: ”Unde vezi tu nori? Ce culoare au norii, puiule?” Copilul a ridicat ochii spre mine, m-a privit adânc, dintr-o altă lume și trecând alene, aproape atingându-mi viața, a șoptit: ”Albaștri…”.

Era frig în căminul studențesc. Am intrat obosit și încărcat de vremuri în cameră. Mă așteptai sictirită și ciudat de tăcută. ”Azi mergem să vedem un film”. ”Ce film?”, zic fără chef, aruncându-mi geanta cât colo. ”Nu știu”, zici și ca printr-o minune, ne ridicăm, parcă sub imboldul necunoscutului și pornim hotărâți și tăcuți spre cinematograf. Avea să fie Andrei Rubliov al lui Tarkovski. Ajuns seara acasă, m-am așezat la masă și am scris…

Preotul plângea cu lacrimi mari, cât universurile pe care încerca, inutil parcă, să le uite! Catedrala respira, așa cum numai animalele mari, cele preistorice, dispărute odată cu grandoarea și misterul naturii virgine, respirau. Val după val, inspirație după respirație, catedrala era acum chilie, apoi, în clipa imediat următoare, acoperiș al lumii.

Uitarea și inefabilul erau apanajele misticismului personal. Citise, apoi trăise asta.

Erau secole de când pelerina lui prăfuita și sandalele din alge marine uscate își pierduseră mirosul. Mirosul acela ce fusese odată parfum. Parfumul ei, un parfum al nașterii primului sărut. Atunci, în casa aceea de pe malul râului molcom și greoi, in iarna albastră, îi dăduse primul sărut. Simțea fierbințeala buzelor desprinzându-i, ca un abur tămăduitor, carnea de pe trup, un trup plăpând ca o trestie, pe care oamenii apelor așezaseră parcă la uscat carne de melc pe oasele golite de măduvă, asemeni fluierelor ciobanilor de câmpie. Rămase atârnat de buzele ei ca o părere de rău că timpul, ucigașul lui preferat, complicele vieții lui răstite și răstălmăcite, trebuia să se desfășoare, asemeni râului, molcom și greoi, dar uituc și surd.

A urmat urletul lui, de lup singuratic cu picioare și suflet de miel, apoi zvâcnirea ei, semn că ajunse să-i găsească murirea și să se umple de ea, stropi calzi de lacrimi amestecate cu vorbe neînțelese… Îl primise de tot, adânc, amurgiu ca pătrunderea zilei în noapte, a râului în iarna aceea albastră, unică și desprinsă de anotimpuri, o vreme a uitării de tot, a înțelegerii neînțelesului, a inefabilului.

Ea a născut atunci, pe loc, un fluture, plăpând și tremurat, străveziu și diafan ca un vis de fecioară și l-au botezat după vremea de afară Fluturele de Crivăț… Preotul plângea cu lacrimi mari, dar mult mai luminoase, asemeni perlelor culese împreună din râul fericit în care intraseră amândoi, el, fiu al păcatului, ea, sirenă aurie, mamă de fluture crescând peste căsuța aceea uitată de lume, neexistândă și dorită din neștire.

A înțeles că sirena are drumul ei, de-a lungul râului, cum visul are calea lui de-a lungul vieții, șerpuind între iluzii si deziluzii. A ieșit înveșmântat în lacrimile ei, din care îngerii i-au croit pelerină și cu tălpile mustind de alge, a intrat singur în casă. Fluturele crescuse și, în locul acoperișului, se întindeau acum aripile lui noduroase și tapetate cu vitralii multicolore. A înțeles că patul era altarul la care va sluji tot restul vieții, atâta timp cât râul va curge în jurul catedralei, iar când foamea îi va usca lacrimile de pe obraji, va ieși în frigul vieții să culeagă de pe mal, scoici.

Perle nu avea să mai găsească niciodată, se metamorfozaseră în carne, dulce și umedă, pe care o sorbea cu mâinile făcute căuș, atingându-le mai întâi cu buzele, apoi încălzindu-le cu limba moale și, când lăsau sucul acela amărui-dulceag, le mușca cu dinții, amintindu-și că repeta gestul iubirii din amurgul lor, ritualul sărutului transformat in liturghia hrănirii. Închidea ochii, la fel ca in timpul rugăciunii, auzind cum respirația scoicii se întretăia cu bătaia vântului și sorbind încet, scoică după scoică, preotul plângea cu lacrimi mari, cât universurile pe care încerca, inutil parcă, sa le uite!