Aspiratorul

Întors de pe drumurile vieții, mi se părea că aici lumea își trăiește zilele, ca și până atunci de altfel, fără să îi pese de rostul meu acolo. Era și normal, lipsindu-i acordul fin, sunetul scăpat din instrumentul meu era distorsionat, sincopat și nu intra deloc în ritmul forfotei dimprejur.

Nu găsisem nimic în care să-mi înfig dinții, toate ușile se închideau acum invers, clanțele se metamorfozaseră în balamale, iar balamalele aveau ceva rece, neprimitor în glasul cu care rosteau în jurul grimaselor ”ne pare rău”. Colindam străzile copilăriei, adolescenței și ale viselor întortocheate cu speranța că, odată reîntors, voi regăsi aceeași mireasmă, același dezgust, aceeași speranță, în ochii acelorași priviri, poate ușor mai ostenite. Speram, cu coada ochiului încercănat, să dau de mine măcar, căutând ușor tulburat la poalele încercărilor rațiunea de a mă opinti. Îmi amintesc cum aveam întipărită pe față îndoiala că certitudinea avea să fie un pariu pierdut. Căutarea se învârtea naiv în jurul meu și frica de împotmolire mă făcea să renunț la calea pe care intuiția mi-o așeza în fiecare dimineață la capul patului, împachetată conștiincios de mâini pricepute și inscripționată caligrafic: ”Destin”.

Nu recunoșteam nimic, locurile luaseră locul oamenilor, oamenii se grăbeau să se locuiască unii pe alții, iar cei rămași nelocuiți își umpleau goliciunile cu amintiri despre viața pe care o căutam și eu risipit pe străzile copilăriei, adolescenței și ale viselor întortocheate.

Acum eram ajuns la capătul cu noduri, mai multe noduri decât ramuri, mai multe opriri decât curgeri, mai mult popas, decât drumeaguri. Am închis pentru o vreme uși cu regrete, dar într-un târziu, o dimineață a poposit pe fruntea mea, ca o frunză îndrăgostită de cădere. Am primit cu bucurie de-abia reținută postul de administrator al ultimului etaj în Căminul studențesc. Amintirile se poticneau în fața pieptului meu costeliv, reveneau de sub covorul de flori de toamnă mirosul prafului de pe malurile Podgoriei, dosarele de sub brațele transpirate și șlapii cu miros de bere.

Aveam un rost, din nou aveam să găsesc, căutarea îmi părăsise pleoapele ridate, lumina focului de vreascuri uscate își făcea din nou cuib între îndoielile împăienjenite. Am citit sârguincios îndatoririle zilnice, motorul ușor gripat al sârguinței se poticnea la fiecare paragraf, dar pagină după pagină, instrumentarul și procedurile pentru întreținerea ultimului etaj al Căminului în care fusesem student într-o viață acum adăpostită în unghere hipotalamice, se limpezeau în mintea mea intens exersată cu futilitatea și derizoriul.

În prima dimineață am fost întâmpinat, instruit, plasat și supravegheat. Căminul meu, cel pe care îl știam ca pe o casă a memoriilor, dispăruse așa cum dispar prietenii dragi, când la fiecare întâlnire cu umbra lor încercăm cu toții să mai adăugăm un crâmpei din ei înșiși, după priceperea fiecăruia, până ce îi reînviem ca pe ei înșine.

Prima dată am simțit dispariția mirosului. Liftul salubru m-a urcat la etajul 9, acolo unde începusem să sperăm în viața în care speranțele erau unse între felia de pâine și salamul zilnic. Nu-mi aduceam aminte liftul. Nu-mi aduceam aminte nici aroma cuvântului ”salubru”. Așteptam să mă lovească mirosul acru al vârstei ocheadelor, nările mi se dilataseră în așteptarea feromonilor zgomotoși, brusc în spatele ochilor, undeva între bulbii încărcați cu ecouri, am resimțit crisparea tocurilor ascuțite de pe betonul bob de orez și am zâmbit înțelepțește adulmecând parcă parfumul din spatele gleznelor furișate.

M-am trezit că mă apucă panica. Mirosurile dispăruseră complet. Aș fi vrut să-l întreb pe responsabilul care mă conducea respectuos pe culoar, dar zâmbetul lui asezonat cu privirea ușor defocalizată și costumul fără reproș m-a amuțit fără speranță. Mi-am revenit speriat ca dintr-o ațipeală la vecernie, mai degrabă încercând să prind din urmă frazele lui liturgice despre sanitarizarea dormitoarelor și salubrizarea coordonată pe paliere în zilele cu soț ale săptămânii, decât ca urmare a vreunei priceperi a ceea ce se desfășura în fața mea.

Atunci m-a izbit a doua lipsă, cea a zgomotului. Am simțit că-mi fuge tavanul de sub picioare, clar lumea era cu fundul în sus. Am ridicat privirea, lumina lăptoasă de octombrie venea prin geamurile imaculate ale coridorului și se întâlnea într-o armonie perfectă cu spoturile galben-lămâi ce se gudurau discret între ușile numerotate ale camerelor. Primul gând a fost că toți studenții, dar absolut toți studenții erau la cursuri, ceea ce era imposibil. De mulți ani de-acum, cursurile se țineau online, nimeni nu mai mergea la școală.

Dintr-o altă parte a creierului meu, undeva lângă zona reptiliană, m-au năpădit amintirile consoanelor mârâite ale disperării și frustrării, zdă-urile, ulele și triftongii materni, muzica noastră cea de toate zilele, clipocitul mucegăit al robinetelor tânguindu-și garniturile și cinelurile cristaline ale sticlelor entropizate în cioburi.

Nimic din toate astea aici, liniștea îți îngheța sughițul în fașă. Eram de minute bune la capătul coridorului, apretatul amabil își terminase instructajul despre puzderia de chimicale, perii, mături și dispozitive pe care trebuia să le folosesc într-o ordine precisă și acum îmi preda cheile împărăției, luându-și rămas bun cu același formalism greu de digerat.

Am rămas singur cu lipsa studenților înconjurându-mă ușor ca o ceață pe culoarul de o strălucire imaculată. Am încercat să-mi astâmpăr puhoiul de neînțelesuri care mi se încolăceau printre nervii întinși, să mă deprind că lumea asta acoperise lumea mea, că vremea celor care ne înhămam la roibii speranțelor, a celor care călăream armăsarii sau măgărușii viselor trecuse. Aveam în fața măturii o lume eficientă, o lume nedispusă să greșească, o pepinieră a planificării profitabile. Am citit asta din prima oră petrecută în liniștea de cavou de cinci stele pe care aveam onoarea să o administrez de la etajul 9. Îndatoririle mele erau catalogate și distribuite după un orar foarte precis, totul era înregistrat pe tablete electronice, accesul la camerele studenților se făcea la ore exacte, aveam cartele de acces și orice comunicare cu studenții și personalul auxiliar de pe celelalte nivele se făcea prin protocoale securizate și pe canale prestabilite.

Am accesat protocoalele de verificare și am confirmat tipurile și cantitățile de soluții de curățare, gradul de uzură al echipamentelor, eșantionarea accesului la camere în funcție de dinamica comunicării cu studenții. Online, desigur. După vreo două ore am văzut primii studenți ieșind cuminți și tăcuți, cu ochii pironiți în telefoanele mobile. Ușile automate se închideau ușor în spatele lor și un zumzăit discret anunța că mecanismele de securizare au fost activate. Mi-am consultat ceasul, peste 14 minute trebuia să intru în prima cameră. Aveam 7 minute pentru o cameră, tableta îmi arăta stadiul în care trebuia să las fiecare cameră la capătul celor 7 minute.

Inutil să-mi reprim senzațiile și amintirile la intrarea în camerele colegilor. La capătul celălalt al vieții, unele camere nu se puteau deschide decât după multe șuturi și umeri în puncte cheie, unele nu se puteau deschide de maldărul de orice lăsat în spatele lor. Apoi mirosul, apoi duhoarea, apoi leșinul, după caz. Înainte de a ști în ce cameră ai intrat, daca e cineva în acea cameră sau nu, se auzea urletul disperat care mai întotdeauna începea cu ”naimă ”... ”N-ai, mă, niște zahăr/ cafea/ ceai/ hârtie/ țigări/ creioane/ bere/ cartofi/ chibrituri/ pioneze/ ouă?” De multe ori răspunsul venea cu întârziere, grohăit si duhnind a cafea/ bere/ țigări/ pioneze/ ouă și conținea pe undeva și sintagma studenției inginerești ”pemăta ”...

Am intrat în prima cameră, mirosul de roze și muzica în surdină, venită parcă din alte sfere decât cele despre care știam și eu câte ceva, m-a răzbit de la primul pas. Am intrat în șoaptă ca într-un templu al unei religii despre care nu știam nimic și m-am oprit în mijlocul camerei. Pardoseala era complet carpetată cu un material moale și pufos, patul era acoperit cu o pătură asortată carpetei și feței de pernă, un verde sidef perfect întins peste patul imaculat. Pe biroul spațios era un ecran mare care iradia o lumină discretă și din spatele căruia parcă venea acea muzică dintr-o altă lume. Totul părea dintr-o altă lume. M-am învârtit în mijlocul camerei și am privit, aproape cu panică, înspre ceva care să-mi justifice prezența acolo.

Rolul meu era sa restabilesc o ordine predefinită într-o încăpere care se presupunea că era cel puțin dezordonată, dacă nu plină de mizerii, resturi alimentare, obiecte greu de descifrat aruncate peste tot. În schimb, parcă intrasem într-un cabinet de psihoterapie, în care atmosfera e suficientă să te facă să uiți problemele pentru care ai intrat acolo.

Aveam și pe vremea noastră câte un exemplar obsedat de curățenie și ordine, cu hainele împăturate la dungă, așezate pe rafturile scâlciate ale dulapurilor într-o aliniere amețitoare, cărțile încremenite pe rafturile dintre paturi grupate după subiecte, pe culori, cu numere frumos caligrafiate pe etichete lipite consecvent pe cantul fiecărei cărți... O fi vreunul de ăsta, gândesc cu ochii la ceas, minutele se scurgeau și eu stăteam în mătură, cu soluțiile de curățat și cârpele în mână, căutând cu disperare un fir de praf, o haină lăsată vraiște sau măcar o coajă de banană uitată pe birou. Aveam tableta la mine, am consultat-o ca să bifez starea de fapt și, ușor debusolat, am ieșit din prima cameră, după ce am golit cele patru secțiuni ale coșului de gunoi, compartimentate în funcție de gradul de reciclare al conținutului. Cu coada privirii am sesizat că nu exista nicio carte pe niciun raft, nici măcar pe birou. Mi-am amintit într-o clipită că azi totul era online.

Constatam că diferența dintre camere era doar în ceea ce privea ambianța, tonalitățile culorilor care se armonizau în interior, muzica și eventual cantitățile de gunoi repartizate diferit între compartimente. Fusesem înștiințat că toate camerele sunt cu un singur pat, fiecare student a ales la ocuparea camerei o temă care sa-l reprezinte cât mai bine și să-i facă șederea în Cămin cât mai plăcută. La sfârșitul turului de camere în prima zi, am înțeles că misiunea noastră era să reglăm discreți acordul fin dintre ușoarele perturbări ale ordinii prestabilite și șabloanele detaliate pe tabletele noastre de control.

Zilele treceau la fel, monotonia era uneori perturbată de ieșiri discrete, aproape șoptite, ale unor studenți către cantină, sălile de sport sau plimbările pe aleile luminate și parfumate din jurul Campusului. Nu am văzut niciun student beat, nu am auzit pe nimeni vociferând și nu am întâlnit niciodată un grup mai mare de trei studenți, care păreau să se ignore unul pe altul în timp ce pluteau parcă de la ușa liftului către camerele ermetice.

A trecut ceva timp până când am aflat că relaxarea pentru ei era navigarea pe situri specializate în investiții profitabile în monede virtuale, afilierea la grupuri online care să le lustruiască cunoștințele acumulate despre diverse hobby-uri sau crearea de profiluri virtuale pe care le plasau în diferite hub-uri de locuri de muncă, unde sperau să-și mărească șansele de angajare după absolvire. Sportul făcea parte din programul zilnic, era intens monitorizat și avea loc la ore și locuri prestabilite, pe grupe de studenți formate după profiluri agreate și mediate periodic între studenți și Senat.

Nu am văzut niciun student supărat, agonizând înaintea examenelor, plângând în pumni de emoție sau bucurie, certându-se fără motiv sau sărutându-se cu iubita de săptămâna aceea prin colțurile întunecate ale Căminului. Nu erau, de fapt, colțuri întunecate nicăieri în Campus, nu erau supărări, agonizări, suspine, săruturi, gemete, rugăciuni, lăzi de bere aruncate de la etaj, pungi cu apă sparte în capul trecătorilor, coji de cartofi putreziți pe paliere, pete de ruj, ruj, pete... Toate astea rămăseseră parcă lipite de noi, cei care, într-o altă viață, ne adunam în jurul vreunui chitarist mediocru, bolboroseam versuri din poeți cu rime lejere și așteptam șmecherii chivernisirii să ne îmbie pe seară cu bere caldă la butoi. Pe datorie.

Eram mii, zeci de mii în orașele cu balcoane rufate, aveam cearcăne și transpiram, înjuram și repetam bancurile generației de aur de dinainte, noi eram veșnic aproape de podium, dar niciodată la timonă, ni se spunea mereu că nu depunem suficient efort, că vrem totul de-a gata și că mai mult ne facem că studiem. O să vedem noi ce înseamnă viața adevărată, odată plecați de pe băncile facultății.

Ne întorceam de pe Podgoriei pe podul de lemn cu mapele încărcate de mâzgălituri numerotate, treceam prin praful neasfaltării peste linia ferată, priveam tot timpul înainte, trenurile ne vegheau necumpătarea, cu succes aproape de fiecare dată. Puteam ajunge în camerele noastre scorojite cu ochii închiși, după miros.

Ne aruncam hainele pe ce pat se nimerea, mapele se goleau de hârtii, ochii sclipeau la gustul pireului pe cartele și norocoșii cu casetofoanele la maxim deveneau iubiții noștri de o oră în așteptarea cozii la masă. Bere la soare, plajă pe cămin, să-l ia dracu ca iară l-am prins cu aia, mi se termină abonamentul, mai ai gem de prune de la mă-ta, unde naiba ti-ai pus pasta de dinți că mi-am găsit ieri periuța, eu nu mă mai duc la laborator, copiez de la tine, iară s-a stricat clanța, hai să-i punem fermoar, bă, tu te speli cu spray, numa’ mă limpezesc, dacă mai pui Phoenix te țâp pă geam, cum pixu ai pierdut bursa la poker, eu zic să-l lași în pace, că e băiat bun când nu bea, dacă te mai dai cu rujul meu îți rup tocurile de la ciocatele ungurești, ascultarea adormiților, cum se scrie universității, cu doi de i?, degeaba faci fițuici, nu te gândi că poți să-l copiezi, mai bine pe de rost..

Am închis ochii mei, ai ei, ai lui, ai lor, ai celor care au trecut pe-acolo, am numărat în gând până la zece, rar, în timp ce respiram, am vizualizat așa cum m-a învățat doctorul înainte de a ajunge acasă, o perioadă fericită din viața mea, am simțit cum bătăile inimii revin pe ritmul exersat, am respirat încă o dată profund și am deschis ochii ușor. La colțurile gurii mușchiul responsabil a întins un zâmbet calm exact în momentul în care grupele 3 și 4 reveneau la camere după programul de sport, iar grupele 1 și 2 terminau seminarele online și aveau programarea la dușuri. Programarea panourilor solare era tot în sarcina mea. Eram la nivelul 9, cel mai avantajos post în Serviciul de Administrație.

Reușisem atât de greu, examenele și testările au durat săptămâni, aveam norocul că îmi petrecusem aproape o viață în străinătate, facultăți absolvite cu rezultate deosebite, cunoșteam foarte bine mecanismele de pregătire ale studenților de pe vremea când și alte țări aveau studenți, limbi străine vorbit-scris-citit, CV-ul sănătos și bogat, experiență anterioară la locul de muncă. Aveam acum cămăruța mea, se numea cabinet, unde puteam să-mi aranjez pe sortimente toate ustensilele, de la matură, cârpe și detergenți, la soluții de tratare a petelor și eliminarea mirosurilor.

În anul următor am accesat programul de monitorizare, de acum puteam să intru în echipa de supraveghere. Aveam acces audio și video la fiecare cameră, absolvisem cu brio cursurile de profiling și toate datele culese de mine primiseră aprobare de a intra în sistem. Mă gândeam cu admirație la doctorii, profesorii și oamenii de știință cu doctorate întorși din toate colțurile lumii odată cu Marea Resetare, care aveau acum șansa de a ajunge formatori, deși toți am început la capetele coridoarelor în cămăruțele-cabinet. Ei puteau să decidă soarta fiecărui student, de la starea lui civilă, persoanele cu care se va împrieteni, numărul de copii pe care îi va avea, viitorul loc de muncă și retribuția.

Eu nu fusesem pe podium, niciodată la timonă, cred că nu am depus suficient efort, așa că mă mulțumeam cu postul acela de la nivelul 9. Eram mândru că, acum, la sfârșit puteam să fac ceva util pentru locurile de unde am plecat. Erau foarte puțini selectați să devină studenți, într-una dintre foarte puținele țări admise în programul de educare a tinerei generații și datoria noastră era să le asigurăm cele mai bune condiții pentru o viață adevărată ce urma să-i aștepte odată plecați din fața monitoarelor facultății.

Aflasem într-una dintre sesiunile de supraveghere că studenții aveau și o poreclă pentru mine, mi se spunea, neoficial, Aspiratorul.