Apostolii

Cu hârtiile oficiale și traducerile în mapă, traversând semafoare inteligente spre începuturi. Alte începuturi, contextuale. Sau poate ieșite din context, dar odată asumate, fără loc de întors.

Idioamele, prima spaimă și primul test. Accentul, prietenul și dușmanul de la fiecare pas. Sfaturile, cu bună intenție sau cumpărate pe noua valută, se destrăbălează în mintea mea năucită ca într-o simfonie fără dirijor, încercând sa pună stăpânire pe mascota osoasă care își îndreaptă pașii în costume prea largi spre primele interviuri. Fii natural, fii degajat, dar focusat, zâmbește – știi tu, schimonoseala aceea în care arăți ca o frânghie cu prea multe rufe pe coamă în mijlocul ploii – arată că ești pozitiv, ca semnul acela care seamănă cu o cruce pe care mulți o avem pe spate, acolo unde nu avem ochi să o vedem, dar avem urmașii să o înțelegem, în fine, fii tu însuți!

Fii tu însuți… Ha, ați vrea voi, întâmplări poticnite la trecerea umbrei mele prin întuneric, jaloane ale firescului uitând eficace instanțele nefirescului, copii precoce născuți din voi înșivă și crescuți de părinți vitregi asortați canoanelor comunității… Ați vrea voi…

Nu e lupta cu ei, nu e încercarea de bifat a vârstei sau foamea de nou, de schimbare. Nici grădinarul care în fiecare zi aruncă semințele dezghiocate cu sârg din rodul de ieri al apostolilor în curtea sa mijită la un capăt al poveștilor, sperând să dea rod, dar uitând să le ude.

E pasul tău, de data aceasta, calibrat la ceea ce a mai rămas după împărțirea noroacelor, e ziua aceea crăcănată între două nopți nedormite, e acceptarea inevitabilului și simularea snoabă a înțelegerii limitei. Rugăciunea fără cuvinte către apostolul Gabriel, cel care ne încredințează limita care nu limitează, spre harul apostolului Andrei, pentru care îndoiala nu e păcat, ci propensiune spre un posibil care se decantează în noi înșine și ne dă balastul cel bun, al bunului simț.

Le mulțumești pentru credința lor nestrămutată în proiect și începi să vorbești celor care adapă destine, cu graiul deprins din rockurile adolescenței și lecțiile de gramatică peste care ai trecut prea ușor, despre jumătăți de adevăruri pozitive.

Unele merg bine, altele merg prost, apoi așteptarea care se lasă așteptată și emailul sau telefonul care începe întotdeauna, după formalități, cu ”unfortunately, this time…”. Până când într-o zi.

Era odată ca niciodată un șirag cu răbdări, care se lungea pe măsură ce povestea devenea tot mai lungă. La capătul fiecărei seri, cu capul încruntat pe pernă, copilul din noi mai cere o zi, bătrânul din noi mai speră o zi, iar noi, cei uitați între vârste, ne chemăm cu tânguieli mute apostolii în ajutor. Teohar, cu oștile macedonene ascunse sub sprâncenele stufoase, trimite tu versul lung și zodia cînilui, peste mări și țări, să adulmece destinul strâmb și să-l îndrepte de speți. Apostole Nichita, cu zâmbetul tău hâtru, cuvintele tale au noduri, precum copacii, ca să nu se încurce cu stâlpii, trimite semne vieților pe care nu le știm începe. Apostole Ion, pentru care lucrurile devin limpezi, ”ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns vreme îndelungată, și nu mai vrei să înțelegi nimic”, adună-ne ca pe strugurii toamnei uitați pe dunga dealului. Și ruga mută se cerne ca plânsul iernii, pe adormite, tuturor celor de la dreapta și de la stânga Lui, făcuți și nu născuți, din penele Păsării Calandrinon, cea cu ochi de safir, pogorâtă ca demonul felinar la căpătâiul patului.

Până când într-o zi. Șiragul se oprește brusc, ca un drum neterminat de pe Calea Lactee și primești speranța sub forma de veste. Ai fost bifat. Ești alocat, înregistrat, formalizat, pontat, însărcinat, cuplat, decuplat, plătit. E timpul să fii tu însuți? Ha, ai vrea tu! Riscul e deja servit la micul dejun, procesarea prin tubul digestiv se petrece sub ochii încruntați ai cronometrului. Ți se face foame la comandă, somn la comandă, dor la comandă și comanda e mânuită de la o distanță la care încă nu ai acces.

Tu însuți ești un produs procesat de alte tuburi digestive: podul lung ca un gât de girafă moțăind cu capul pe mal, cu trupul pe val, barca cu fițe condusă de marinarii scrobiți și școliți la academia lui Caron, trenurile tangente pe curbura Pământului și, în fine, autobuzele roșii suprapuse într-o încleștare erotică, mângâind tandru și retrovizor ghivecele de la balcoanele cărămizii.

Ajuns la înfăptuire, ești dotat cu dotări, înveșmântat cu oportunități și ademenit să vânezi după soluții. Cu toate astea, nimeni nu te-ar fi putut pregăti pentru dimineața răcoroasă dintre fălcile docului galez, unde în fața ochilor ascunși sub casca de protecție galbenă și înțesată de un furnicar de alte căști de protecție, de toate culorile, zăcea Leviatanul alb, monstrul mărilor, cavernos și golit de sens, cu turelele pansate, încă sângerând rugină pe la toate încheieturile. Respirația ți s-a lipit de ceață, plămânii au făcut loc branhiilor de sub doc și limfa amară ți s-a scurs pe dinăuntru ca o transpirație prea timidă să se arate specialiștilor din jur.

Timpul nu mai are răbdare, Apostole Marin? Păi, să vezi tu când răbdarea nu mai are timp. Planșele albe ca niște cearșafuri zboară prin aerul muced înglodate în alfabeturile criptice ale detaliilor și căștile de protecție alfabetizează în jurul laptopurilor, arătând cu o precizie micronică arătări cu arătătoare ferme, plăsmuiri ale minților multidimensionale, pe care și eu și alții cu bifa norocoasă se face că trebuie sa le împlinim. Organele Leviatanului erau pe jumătate scoase pe doc, mirosind a urină de turiști și înțesate cu țevi prin care scoicile si crabii încă se poticneau să iasă.

Vocea tradusă a inginerului-șef, cunoscător al monștrilor de pe apele lumii, ne explică alergându-ne printre trahee și intestine că în locul plămânilor urmează să construim două restaurante cu câte 30 de mese fiecare, detaliile le discutăm după briefing, cam în dreptul splinei vom avea și o autoservire, păstrând curbura și folosind lumina care cade… detaliile le discutăm după briefing, odată ce stomacul va fi complet îndepărtat, se va construi o sală de cinema, iar în partea de sus a inimii, sala de jocuri mecanice. Tot ficatul va fi un imens și luxos living-room, cu spații pentru bibliotecă, terminale conectate la Internet și saloane de înfrumusețare.

Trecând dintr-o parte în alta a carcasei marine, pășind peste tendoane lăsate de izbeliște, salutând echipa de sudori care suduie, tot români, mai, fir-ar, mică e marea, mă trece un fior. Nimic pentru pancreasul apostolului Peter. Dragă Esterhazy, zi-o cu năduf, te acompaniez cu sudorii mai pe seară, la crâșma din port. Vom bea direct din perfuzii vinuri cu fițe franțuzești, o sa ne dai jo napotul kivanok cu seringa și adevăruri cu pipeta. Vezi clar că nu prea ai cui.

Apostole Mircea, ajută-mă să trec peste briefingul ăsta, să pricep toată încurcătura asta de mațe, să mă aleg și eu din visul ăsta măcar cu o feliuță din dihanie. Mă privești, ne privești, te privești din spatele întunecat al Lunii, unde ai scrijelit în secret pe nisip cuvântul magic, eterna efigie a fricii de noi înșine: Mendebil.

Voi ieși comfortably numb în singurătatea rece a nopții și pe podul de întoarcere a girafei anesteziate îmi voi număra rămășițele. Voi lua spășit Luna de cuminecătură, fecioara galbenă a zodiei marșarierului, o voi ține pe limbă ca pe un Mentosan și voi gândi simplu: să înghit sau să mă las înghițit? Oricum, prima zi de serviciu trecuse. Pe noptieră, la malul patului, mă aștepta documentația detaliată cu apostoli, așa cum o aștepta și pe bunica, și pe bunica ei înainte, și tot așa de la începutul lumii. La fel ca ele, și eu voi adormi într-un târziu, șoptindu-le isprăvile.