Abdabs, noun, [Informal – British]: nervous anxiety or irritation

Dădeai impresia că ești citit de la prima vedere, de la primul gest pe care îl făceai, ușor infatuat, deseori oprindu-te teatral, cu pauze de efect, menite să inducă – și o știai prea bine, cum mi-ai destăinuit nu o dată – o jenă de a fi contrazis în cel care se întâmpla să-ți fie prin preajmă în accesele tale de personalitate. Și erau dese.

Îți plăcea să pui întrebări țintind auditoriul cu privirea ta de gheață, – și aceea cultivată în frigiderele abstinenței din timpul tinereții – iar accentul tău de londonez cu vocale mlădiate de o voce gravă și ținute în gură mai mult decât plebea grăbită să confirme, crea întotdeauna efectul dorit. Erai acceptat.

Îmi numeai locuri din jurul Londrei de care nu auzisem, le împânzeai cu ceața absintului și rotocoale de pipă dulce-acrișoare îți ieșeau parcă din ochii cufundați în trecut. Erau probabil minciuni, fantezii, creații ale minții tale pervertite, iar eu eram debusolat în prezența ta, cuprins de freamătul incomodului, neputincios să mă dau la o parte din calea tumultului tău, umilit să-ți accept trecerea triumfătoare prin viața mea.

N-a trecut mult până m-ai convins că a lucra pentru tine era un favor pe care puțini îl meritau, că viața și aventurile tale nu te-au adus în postura în care ești, de vrăjitor mesianic la porțile credulității, ca să risipești bijuteriile adunate cu atâta trudă și introspecție, fandosiților și parveniților care roiau în jurul tău. Mă trăgeai atât de aproape de tine, încât tot sângele din partea în care erai se aduna speriat pe pereții cei mai îndepărtați ai venelor din partea opusă, mă simțeam pe jumătate mort, cu metabolismul scindat și îmi țineam respirația în buzunarul pantalonilor până când tu îmi terminai de șoptit printre dinți: ”It’s gonna be great!”.

Elucubrațiile tale articulate domol și rostogolite ca o ceață de iluzii peste capetele noastre prostite se terminau întotdeauna cu o vorbă de duh citată din nume adunate de pe coperțile groase ale cărților ce sufocau stelajele „bibliotecii” tale din pivnița casei părintești, pe care cu atâta teatralism și mister de mușama ne destăinuiai că ți-a fost lăsată moștenire de „dragii și scumpii” tăi părinți, ca urmare a ultimilor zece ani petrecuți la capetele suferinței lor… Pe când eu știam prea bine despre azilul în care au sfârșit bieții bătrânei, desprinși dintr-o viță oarecum nobilă, cu ceva influențe din Casa Regală.

Șiretlicurile tale avocățești și învârtelile financiare mi le-ai dat, în treacăt, ca exemplu de rafinament intelectual, pe când mă băteai părintește pe umăr în desele călătorii prin peisajul plat și verde din sudul Londrei.

Când te-am întrebat detalii, plin de o curiozitate sinceră, de provincial est-european poticnit peste încercările tale de a eluda bunul simț la o scară inimaginabilă, cel puțin pentru mine, mi-ai răspuns ca de pe scena în aer liber a Teatrului din Regent`s Park, pe care s-a întâmplat să-l vizităm de câteva ori împreună în timpul plimbărilor tale de inițiere: „Quaerendo invenietis”… Ce-i aia, te-am întrebat? Caută și vei găsi, mi-ai răspuns cu aerul tău superior și vocea gravă care îmi trimiteau transpirații reci prin toate organele de simț ale penibilului. Și, așa cum atât de bine știai, eu eram căptușit cu ele. Păi, zic oscilant, spune-mi tu, ce să mai caut? Nu, zici, ridicându-ți ochii spre cer a deznădejde, ca atunci când ți-am destăinuit cât se poate de sincer că nu l-am găsit pe Engelbert Humperdink, cântărețul tău preferat, absolut deloc apetisant. Dar am înțeles că elita prin care te învârteai de moment avea o afinitate deloc de neglijat pentru mediocru. Mediocritatea ca celebritate. M-ai zeflemit, maimuțărindu-te despre slăbiciunea mea pentru ”shine on you crazy diamond”.

„Quaerendo invenietis”, repeți didactic și apăsat, asta înseamnă, în latină.. caută și vei găsi.. Am izbucnit, ceea ce mi se întâmpla foarte rar pe vremea aceea: Și de ce nu poți să spui așa, normal, de ce trebuie să folosești limbi moarte, stihii lingvistice, cum chiar tu le numeai, când îți etalai cunoștințele de egipteană veche dobândite în timpul zborurilor charter prin zonă. Aveai nevoie să impresionezi ”the upper class”, acolo se afla adevărul, rânjeai cu subînțeles și mai comandai un vin pe care numai tu ți-l puteai permite.

Pentru că adevărul e pentru moi și creduli, lumina reflectoarelor și vorbele de duh, gestul cumpătat și istoria rescrisă sunt instrumentele care aduc vitele în staul. Potul e fix pentru că vrem noi să fie fix, zici străfulgerându-mă cu ochii irizați și adânci, ca să mă faci conștient de valoarea vorbelor tale mârâite aproape șoptit de data aceasta. Am desființat particularul și singularul din gramatica eficienței, nu mai există ”eu” și ”tu”, doar ”noi” și ”ei”. Nu mai discută nimeni cazuri izolate, eroii născători de mituri îndoielnice sunt pentru manuale și desueți, regulile sunt impuse și armonizate cu nuanța staulului. Vitelor le dăm paie de astea de care te ocupi și tu naiv, zborul l-am înlocuit cu plutirea, cultura cu moda, iar cuvintele nu există decât ca să împărțim un braț de paie veșted între rumegătoarele harnice. Restul se vor descompune estetic în bălegarul primelor.

N-am mai suportat, aproape înșfăcându-l de gât, i-am zbierat în urechi: cum e atunci cu Autenticul cu A mare? Era o găselniță pe care o folosea la primele întâlniri, când citindu-ne căutarea în priviri, nedumerirea și frica de a fi, aproape capitulați neputinței de a răspunde, ridica degetul geniului peste noi și ne îndemna să fim Autentici cu A mare. Te-am întrebat muți despre rețete, sfaturi, idei. Pe atunci noi nu trebuia să scoatem nicio vorbă, tu știai deja ce vrem să aflăm. De fapt, pe vremea aceea nu știam să articulăm nimic, ne visam fericirile viitoare înfofoliți în scutece precum mumiile egiptene, îmbălsămați în spasmele cotidianului pe care ni-l cream din poticniri involuntare, din vise șoptite în fața oglinzilor, din cei mari și buni transformați în oglinzi. Și speram.

L-am ascultat și mulți dintre noi am început scormonirea în gerul deșertului. Am încălecat pe cai de nisip, am iubit paloarea din spatele curcubeului, am greșit ca să învățăm, mult înainte de a învăța cum să greșim și am cules roadele amare ale încrederii în cei care ne alcătuiau.

L-am ascultat și am terminat ceea ce ni s-a spus că trebuia început, am acceptat îndoielnicul și de-neînțelesul ca pe o alternativă eficientă la răzvrătire și disconfort, am intrat cu bocancii mânjiți de grijile mucegaiului răscolit de nerăbdarea noastră în sufletele îngerilor trimiși să ne astâmpere.

L-am ascultat și am cucerit rând cu rând, prin lupte chinuitoare și trădări la tot pasul, toate piedicile care ne-ar fi putut sta în cale: copilărie, credință, speranță, prietenii, am semănat în toiul nopții în nisip uscat, pe furiș, literele furate din pomii grădinilor celor dibaci, toate astea și multe altele doar ca să-i putem aduce ofrandă cuvintele alăturate stângaci la prima licărire a dimineții:

mi-am trecut umbra printr-o ureche

ascultând foșnete incomode

veioza ascunsă sub sprâncene

trăda structura osoasă a penumbrei

n-am putut să ascund nimic

ieșise clar, la numărătoare,

un caracter în plus…

N-a fost de ajuns să smulgi din noi bruma dimineții cristalizată în ochii noștri flămânzi în fuioare diamantine de speranță, n-a fost de ajuns să ne justifici prin sintagme vechi cât lumea ratările și gustul amar lăsat după fiecare sinucidere, căci morților din noi nu le punea nimeni cruce, nu-i plângea nimeni când ne puneai să-i dezbrăcăm de pe noi înșine și să-i uităm pe o bancă în parcul cu deziluzii, ca pe o altă haină prea strâmtă pentru ceea ce aveai pregătit pentru noi.

Ai lăsat culorile să se amestece cu neculorile, ai deschis uși între lumi care nu știau una de cealaltă și ai pus vrajba cheag în fântâna timpului, ca să se strângă vremurile grele în boț greu de digerat. Ai lăsat toate clipele noastre dragi, toate visele noastre inocente să se scurgă zer acru pe nisipul dimprejurul fântânii.

Am rămas într-un târziu singur, toți ceilalți au renunțat de mult la tine sau i-ai împins tu pe întuneric de pe malurile calcaroase ale rupturii de lume în oceanul înlăcrimat și învolburat. ”Cheap and expandable”, obișnuiai să zici, ștergându-ți praful vinovat de pe aripi, netulburat că ne împuținam pe zi ce trece. Alt zbor în față, altă șansă de a cerne cireada.

Stau cu ochii uscați privind în gol, dar niciun gol nu mă privește înapoi, am pierdut șirul manevrelor tale de culise, al zborurilor tale de recunoaștere. Îmi trag haina strâmtă peste umerii obosiți și murmur încruntat către fluturele de crivăț: ”Shame on you crazy demon!”